Ca un gândac pe o farfurie

Plaja Omaha la reflux, văzută prin balustrada unui ponton care avansează câteva zeci de metri în mare.

MG42 (Maschinengewehr 42) era o mitralieră proiectată şi produsă în Germania nazistă şi amplu folosită de Wehrmacht în ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial. Se estimează că industria germană de război a reuşit să fabrice aproape jumătate de milion de mitraliere MG42 înainte de capitularea necondiţionată. MG42 avea o cadenţă de tragere uriaşă, de 1.200 de focuri pe minut, iar acţiunea ei – 20 de gloanţe pe secundă! – se auzea în spaţiu deschis mai degrabă ca o pânză sfâşiată decât ca o mitralieră propriu-zisă. Dincolo de puterea de anihilare, şi efectul psihologic asupra inamicului era devastator. Mai era supranumită şi „fierăstrăul de oase al lui Hitler”. Eficientă până la o distanţă de 2.000 de metri, MG42 era un instrument de ucis cumplit de bine realizat, cu o singură imperfecţiune: o rată atât de mare a focului supraîncălzea rapid ţeava şi impunea schimbarea ei frecventă. Acesta era, de altfel, şi singurul moment în care soldaţii aliaţi ştiau că pot ataca o fortificaţie apărată de MG42.

Doar să fi supravieţuit până la momentul schimbării.

Plaja Omaha la reflux, văzută prin balustrada unui ponton care avansează câteva zeci de metri în mare.
Plaja Omaha la reflux, văzută prin balustrada unui ponton care avansează câteva zeci de metri în mare.

Merg agale pe plaja Omaha. Adie o briză uşoară şi n-a mai plouat de două săptămâni în Normandia. Este o dimineaţă strălucitoare de august şi la mare au venit localnici şi turişti, deopotrivă – unii să lenevească pe nisip, pe unde-i uscat, alţii să vadă ce-i de văzut – şi, poate, să şi înţeleagă cât pot. La reflux, sunt 200 de metri de nisip între linia mării şi baza falezei. 7 kilometri de plajă plată şi câţiva nori pufoşi pe un cer albastru, o gură de rai care s-a schimonosit într-un urlet de agonie acum 71 de ani.

În ciuda a ceea ce ştim din filmele lui Sergiu Nicolaescu, glonţul nu piuie artistic în aer atunci când străbate spaţii deschise. Glonţul se înşurubează, literalmente, cu 2.600 de km/h în aerul pe care-l străpunge după ce e propulsat dintr-o ţeavă ghintuită. Sunetul pe care-l scoate seamănă cu cel făcut de un fluture cap-de-mort prins între geamuri – un ffffrrrrrt! sinistru, fulgerător. Poţi simţi cum dislocuieşte aerul în zborul său. Îi simţi greutatea ucigătoare doar auzindu-l trecând. Îl auzi o dată şi nu-l mai uiţi niciodată. Precum sunetul înfricoşător făcut de un arc electric, şi cel pe care-l face un glonţ în zbor îţi îngheaţă sângele-n vine. Semnifică sfârşitul.

La Omaha, în Ziua Z, rămăseseră active 12 zone fortificate din care germanii puteau să acopere cu foc direct plaja debarcării, 12 zone de cazemate, întărituri betonate şi tranşee în care se aflau tunuri de 88, mortiere şi cuiburi de MG42. Panta lină a plajei, cei 200 de metri de teren deschis, însăşi faleza abruptă în care fuseseră îngropate cazematele şi curba largă, de 7 km, a malului alcătuiesc o poziţie ideală pentru apărătorii care resping o debarcare – sau, depinde cum priveşti, un coşmar tactic pentru orice forţă de asalt.

Două treimi din efectivul primei companii care a debarcat la Omaha (Able Company, în sectorul Dog Green) au pierit în primele 15 minute ale atacului, incluzând toţi ofiţerii şi subofiţerii. În aceste 15 minute, nici unul dintre soldaţii aliaţi nu a apucat să tragă vreun foc. Au supravieţuit ca prin miracol doar câţiva oameni care au reuşit să ajungă la baza falezei, în unghiul mort al „fierăstraielor lui Hitler”. Au rămas acolo, complet şocaţi, majoritatea fără armament şi muniţie, întreaga zi. Din toată compania, doar doi soldaţi au reuşit să se alăture unei alte unităţi şi să participe propriu-zis la lupte în Ziua Z.

Pe nisip, mă feresc de flux, care avansează alert prin zeci de pârâiaşe. Privesc spre ruinele cazematei ce flanchează drumul îngust de ieşire din dreapta plajei. Ţeava unui tun (dezafectat) a fost lăsată înăuntru. De la 400 de metri distanţă, nu văd decât o umbră în ambrazură, dar nu-i nevoie de mai mult. Sunt o ţintă perfectă, o siluetă întunecată pe fond deschis. Sunt un gândac pe o farfurie, un spârc de sânge şi măruntaie pe o podea vastă. În cât timp aş putea alerga 200 de metri? În cât timp aş putea alerga 200 de metri încărcat cu 40 de kilograme de echipament în spate, în jurul brâului şi în buzunarele pantalonilor? Câte gloanţe ar putea fi trase în acest timp dintr-un MG42 cu cadenţa de 1.200 de focuri pe minut? De la depărtare se aud ţipete sparte de briză. Sunt doar copii jucându-se dar, pentru o clipă…

Aproape 3.000 de militari americani au murit pe Omaha în prima parte a Zilei Z – mai mult decât pe toate celelalte 4 plaje ale Debarcării. A fost un masacru, o execuţie în masă, un sângeros eşec de planificare a invaziei. Unităţile de asalt au avut pierderi cuprinse între 40% şi 66%. Măcelul a slăbit în intensitate abia spre amiază, pentru că, pur şi simplu, apărătorii au început să rămână fără muniţie. Obiectivele stabilite pentru prima zi a asaltului au fost atinse abia după 3 zile.

În ciuda frumuseţii plajei, locul are o încărcătură sumbră, apăsătoare. Civilizaţia occidentală, autodevorându-se, a sângerat profund, la un moment dat, pe nisipul pe care păşeşti. Uraganul de foc din dimineaţa de 6 iunie 1944 a schimbat structura sedimentară a plajei: jumătate de secol mai târziu, în mostrele recoltate de aici s-au găsit fragmente de şrapnel şi perle de nisip vitrificat în exploziile obuzelor.

Dacă mergi apoi pe drumul ce mărgineşte plaja, spre est, vezi ici-colo drapele americane ridicate pe catarge sau arborate la balcoanele unor case. Poate sunt proprietăţi deţinute de cetăţeni americani, poate fii ai soldaţilor debarcării. Sau poate sunt doar francezi recunoscători pentru sacrificiul americanilor.

Articol din categoria: EU, CĂLĂTOR

9 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1 Comentariu nou

    Ori ii zici ca lumea Wehrmacht, ori scrii cum se-aude, vermaht, si asa scrim – asa citim. Asa cum ai scris nu e nici cal nici magar.

    0
    0
  2. #4 Comentariu nou

    poza zice ca „We cannot complete this request, remote data was invalid”

    0
    0
  3. #5 Comentariu nou

    War is a terrible thing and I cannot be grateful enough that I have never been put though such an ordeal. I find it impossible to understand those that glorify it.
    Nimic nu e mai îngrozitor decât războiul și sunt incredibil de norocos ca nu am fost nevoit să fiu părtaș la asemenea ucideri în masă. Îmi este imposibil să gasesc în inima mea înțelegere pentru cei ce fac apologia războiului…

    0
    0
  4. #6 Comentariu nou

    se spune ca reda aproape perfect ce s-a intamplat atunci: https://www.youtube.com/watch?v=82RTzi5Vt7w

    0
    0
  5. #8 Comentariu nou

    iar MG 42 a fost o mașinărie atît de bună, încăt nemții o mai folosesc și acum:
    https://en.wikipedia.org/wiki/Rheinmetall_MG_3

    0
    0
  6. „A fost un masacru, o execuţie în masă, un sângeros eşec de planificare a invaziei. Unităţile de asalt au avut pierderi cuprinse între 40% şi 66%.”
    De unde rezultă că pierderile sunt un eșec de planificare a invaziei? Nu știu exact care au fost pierderile estimate în planificare pentru primele unități care au debarcat, dar cred că au fost aproape de ceea ce s-a întâmplat la Omaha. Per total, pierderile anticipate se ridicau la 10.000 de morți și 30.000 de răniți – pentru parașutiști, de exemplu, pierderile anticipate erau de 75% din efectiv. Asta era varianta cea mai optimistă, comandanții aliați temându-se de un număr chiar mai mare de victime, precum și de eșecul operației – Eisenhower chiar avea gata scris discursul în cazul acestui eșec.

    La finalul operației, aliații au numărat în jur de 10.000 de victime, dintre care cca. 4.000 morți.

    Dar Omaha este doar unul dintre multele bătălii în care militarii au mers la moarte aproape sigură. Chiar azi, 17 septembrie, comemorăm începutul Bătăliei de la Oarba de Mureș – acolo au murit 11.000 de soldați români pe o fâșie de 400 de metri: https://www.romaniadigitala.ro/blog/batalia-de-la-oarba-de-mures-16-sept-1944-06-oct-1944/

    Tare bine ar fi dacă lumea ar învăța din istorie cât de distructive sunt războaiele, nu ce proști au fost cei care le-au condus atunci – aproape automat rezultând de aici că noi suntem acum mai deștepți și nu vom ajunge în aceeași situație.

    0
    0