Zilele trecute, când plăteam parcarea după dimineaţa de bazin (bazin, nu pisicină; am stabilit cu amicii că bazinul e interior şi-i pentru treabă, gen sală, în timp ce piscina e afară şi-i pentru distracţie, gen bălăceală), am următoarea interacţiune cu angajata de la casă, căreia îi zâmbesc când o-ntreb ce mai face:
– Bine, mulţumesc, dumneavoastră? îmi zâmbeşte înapoi.
– Iaca, naca-naca.
Apoi, după o clipă de tăcere în care pare că-şi ia inima-n dinţi, îmi zice încetişor, ca și cum n-ar vrea n-o audă altcineva:
– Ştiţi, dumneavoastră sunteţi singurul client care-mi zâmbeşte când zice bună ziua şi mă mai întreabă, aşa, ce mai fac.
Ceea ce m-a luat prin surprindere, pentru că, da, am obiceiul ăsta, de a zâmbi oamenilor cu care interacţionez şi de a saluta străinii (inclusiv în saună, mai ţii minte, da?), dar nu mi-am imaginat că ăsta ar fi un comportament atât de ieşit din comun, zău.
Eu zâmbesc şi salut destul de des. Nu în metrou sau în tramvai, evident (cum ar fi?), dar întotdeauna în lift, de pildă, sau la casă, când cumpăr ceva, orice, adesea în săli de aşteptare (la dentist, la medic), întotdeauna când intru şi când ies din vestiar, la sală (dacă tot rămânem în curul gol pe-acolo, măcar să ne asigurăm că ştim limbaj articulat, da?). Salut portarii, salut vecinii din cartier (bine, e şi cam sat, cartierul meu), salut (discret) oameni pe care mi se pare că i-am cunoscut cândva, chiar dacă nu-mi amintesc exact când şi cum, măcar să nu creadă despre mine că-s arogant.
Aşa că m-am gândit să te-ntreb: saluţi sau nu saluţi străinii în situaţii în care nu e vorba decât de o interacţiune scurtă, formală?
În lift, zici bună ziua şi la revedere celor care se-ntâmplă să intre odată cu tine?
Zâmbeşti vânzătoarei când ceri o porţie de #aripicante la KFC?
Cine spune primul bună seara când te-ntâlneşti cu vecinul, în casa scărilor?
Influenţează sexul interlocutorului această interacţiune? Cum?
Dacă nu saluţi casiera, vecinii, vânzătorul etc, de ce nu?
49 comentarii Adaugă comentariu
1. Da.
2. Da.
3. Nu, dar nici încruntat nu mi-s.
4. În principiu eu că așa m-or crescut bunicii și părinții.
5. Eventual în cazul în care e o doamnă mai în vârstă și trec la la „bună ziua” la un „săru’ mâna”.
Am fost educat sa spun Buna ziua. Am crescut si pe la tara si acolo a da binete inca a ramas un obicei bine infipt. A fi politicos cred eu este o chestie care iti aduce multe in viata. Politetea este gratis, nesimtirea te poate costa totul. Si este o stare de bine, dupa ce ai facut-o.
îmi duc copilul la grădiniță zilnic. om de 40 de ani, mă întâlnesc, în apropierea grădiniței, cu persoane mai tinere ca mine, chiar și sub 30 de ani, „mămici, mămicuțe, tătici, tăticuți”, oameni care fac același lucru, își duc copilul la grădiniță și pe care îi cunosc doar de acolo (nu vorbesc de părinții colegilor de grupă, pe care îi cunosc, bineînțeles, bine). îi salut – pe toți. 80% nu răspund la salut. dintre ceilalți, la jumătate dintre ei nu le trece prin cap ca a doua zi să salute ei. îi salut eu în continuare. de fiecare dată au o față foarte mirată că sunt salutați. fenomenul e oarecum invers în cazul persoanelor peste 40 de ani (mulți dintre ei bunici, deci cam de la 50 de ani în sus): salută și răspund la salut.
Exact, despre asta vorbesc, de ce naiba nu salută oamenii ăștia, de ce-or fi așa încruntați, ce, se cred mai importanți așa sau ce?
uneori salut oameni pe strada la intamplare. e foarte misto pt ca majoritatea raspund si se vede ca incearca sa vada de unde naiba sa ma ia. aia mai in varsta sunt chiar dispusi la o scurta discutie. ii salut si ii intreb ce mai fac. unii se apuca sa povesteasca lucruri.
treaba asta o stiu de cand mergeam la bunici cand toata lumea se saluta cu toata lumea sau la munte cand la fel toti cu toti.
Da, si eu salut cam pe toata lumea cu care interactionez (tot 40 de ani am) si zambesc sau schimb doua vorbe. O buna parte din vecini pareau extrem de surprinsi initial : cei sub 30 de ani suspiciosi, cei peste 60 oarecum speriati. Acum marea majoritate saluta si ei. Intr-adevar, sunt unii care nu saluta niciodata primii – nu reusesc sa inteleg (mai ales ca nu par a fi chiar needucati). Cred ca sunt oameni asa de nefericiti si de inraiti in nefericirea lor, incat pur si simplu urasc pe toata lumea.
PS Ce-o mai fi facand vechiul tau portar? Era un personaj simpatic tare:)
cred ca n-are a face cu varsta, ci cu obisnuinta locului – la cresa in Brasov toata lumea saluta/raspunde la salut. indiferent ca sunt parinti ce s-au jucat devreme si au puiat la 25 de ani, indiferent ca sunt haladiti ca mine si ca tine
In lift pentru o femeie este cam periculos sa fie prea prietenoasa cu necunoscutii, se poate interpreta gresit (cine vrea sa ma contrazica greseste, daca ar fi in locul nostru ar intelege).
Salut cand intru intr-un magazin de cartier, salut inclusiv barbatii- vecini de bloc care inca nu au invatat bunele maniere (aici includ si un mare om politic local care pandeste pe sub sprancene sa vada daca e bagat in seama) … si totusi se intampla sa nu salut vreun cunoscut deoarece pe strada nu sunt atenta la persoanele pe langa care trec fiind adancita in ganduri.
aici îți dau dreptate
Salut.
Zic Buna ziua! , zic Multumesc!
Nu stiu daca zambesc, cred ca da.
De intrebat „Ce mai faceti? ” nu prea intreb. Asta si pentru ca de obicei se raspunde prea simplu „Bine.”
Asa m-au invatat si parintii si bunicii, dar o fac mai ales pentru ca mi-am dat seama ca suntem cam reci intre noi. Am concluzionat eu ca orice persoana straina este defapt un posibil viitor prieten. Adica un strain pe care eu sa-l ajut, sau un strain care sa ma ajute. Gen pe strada „Salut! Vrei sa te ajut cu chetia aia.” ,”Salut. Da multumesc! „. Si cand platesc la casa consider ca este un strain care ma ajuta. 🙂
Discutam si eu despre asta cu o amica, avand amandoua 27 de ani. Si ne miram de faptul ca vecinii nu saluta.
Eu sunt obisnuita sa salut si vecinii si casieritele si daca imi dau seama si persoanele care imi par cunoscute pe strada. Dar se intampla foarte des ca vecinii sa nu salute.
Da, în principiu salut. O chestie comică mi s-a întâmplat săptămâna trecută. Am intrat în metrou, era relativ liber. Eye contact cu o corporatistă care m-a salutat aproape instinctiv cu un buna dimineata destul de clar. Am îngânat si eu un raspuns similar, dupa care no more eye contact pana a coborat la Aurel Vlaicu. Nu mă știa, nu o știam, nu ne văzusem never ever.
Da, la fel salut si eu. Spun ‘va rog’ si ‘multumesc’, ca-i supermarket sau chiosc de cartier, ca-i tanara sau matura respectiva persoana. Inclusiv celor care se ocupa de curatenie la serviciu, iar asta nu mi se pare ceva deosebit. Asa am fost educata si asa aleg sa interactionez cu semenii mei.
Ce mi se pare cumva ciudat este ca, majoritatea celor sub 40 de ani, tutuiesc ospatarii, taximetristii, vanzatorii, etc. De la primul contact, adica.
Ca si cum, pentru faptul ca presteaza servicii, sunt inferiori clientilor. ?! Nu reusesc sa-nteleg de ce. Iar asta nu vine doar din educatie.
Asta este si una din nedumeririle mele sociale. O gramada de oameni tutuiesc extrem de nonsalant oamenii din sectorul servicii.
Si eu salut verbal casierele, vanzatoarele, femeile de serviciu, cunoscutii, vecinii. Plus „va rog”‘ „multumesc” „o zi buna”, etc, functie de situatie. Salut cu un gest persoanele pe care le stiu doar din vedere si le intalnesc si in alt context decat cel obisnuit.
Recunosc, nu salut cand intru intr-un lift si nu cunosc pe nimeni (la job, sau in alta parte, in bloc salut, chiar daca nu stiu vecinii), dar spun „o zi buna” cand ies. Nu fac diferente intre sexe/varste (sunt o ea, in ciuda nick-ului 🙂 ), cel mult copiii (sub 14-15 ani) primesc un „buna” in loc de „buna ziua/seara/dimineata”.
Am un singur pitic pe creier- nu salut nici batuta un coleg pe care il stiu doar din vedere (mancam in acelesi oficiu), cu care nu am lucrat niciodata si pe care il vad aproape zilnic la metrou pentru ca nu m-a salutat niciodata primul. Cu alti barbati nu am aceeasi problema , poate pentru ca macar odata au salutat primii. Este posibil sa tina mai mult de orgoliul personal, dar nu-s pregatita sa renunt.
1. Da
2. Da
3. În mare parte da
4. Salut tot timpul prima pentru că-s mai rapidă și nu contează sexul interlocutorului și nici vârsta acestuia.
(Am crescut la sat. Acolo trebuie să saluți pe toată lumea cu săru-mâna. Când mă duc la sat încă salut și moșii cu săru-mâna, rar cu bună ziua).
Duc copilul la fotbal de 3 ori pe săptămână. Există un tătic acolo atât de plin de el (full of shit cum ar zice englezii) care nu salută pe nimeni, doar pe antrenor și aia foarte rar. Îl salută toți ceilalți părinți, desigur. Nu răspunde la salut. Are mereu o încruntare pe chip, de zici că-i pogorât din Legiunea Străină. A fost catalogat simplu: prost.
Sunt din tagma celor care saluta. Vecinii, colegii din institutie, chiar daca nu stiu cum ii cheama si nu am interactionat niciodata cu ei.
La vitrinele cu servire asistata din marketuri incerc sa privesc in ochi femeia (de obicei) care feliaza sunca sau cantareste maslinele si ii spun multumesc zambind. Si am observat sa sunt placut surprinse.
Inca ceva: am devenit mai putin certareata. Adica daca se baga cineva in fata mea nu mai protestez, asa cum o faceam alta data.
1. salut si in lift, nu m-am gandit ca ar fi periculos, poate pentru ca nu am ocazia sa folosesc lifturi in locuri periculoase
2. salut vanzatoarele, casierele, nu stiu daca zambesc chiar tot timpul dar cu cele simpatice fac chiar glume si ajungem sa ne cunoastem (la magazinele de pe langa casa) dar urasc vanzatoarele afectate din magazinele de fite, pe alea nu le salut la plecare!
3. de obicei eu, dar nu e neaparat o regula!
4. ei bine, sexul+varsta ar trebui sa conteze! de ex se pare ca un barbat nu ar trebui sa salute in public o femeie decat daca aceasta ii semnaleaza cumva ca e ok, dar asta e deja o regula obsolete in societatea moderna :)))))
in general barbatii ar trebui sa salute primi, cred!
nu e ciudat ca toate comentariile sunt cu ‘eu salut’? cred ca e clar cine te citeste 🙂
Vlad, mi-am amintit câteva întâmplări similare, petrecute anul trecut, cand am venit in concediu „acasă”.
Întotdeauna mi se întâmpla ca in prima zi (mai ales in primele ore) de cand pun piciorul pe tărâmul fermecat, sa nu fac „switch”-ul către „Modul Autohton”, rămânând cu zâmbetul pe buze si privirea senina, fără grija lucrurilor personale, s.am.d.
In fine, vara trecută, am avut prima interacțiune cu „nenea” de la pașapoarte, cu zâmbetul larg si inocent „Buna ziua!” – fericit ca schimb o vorba cu cineva, pe limba mea maternă. La care el, sec, mormăind, îmi raspunde cu același salut, parca surprins ca am deschis gura si ca nu i-am înmânat doar actul. Bun, zic eu, ramân in continuare entuziasmat.
Apoi, la cafenea, același zâmbet prost, total din suflet: „Buna ziua!”…la care tipa respectiva, parca trezita dintr-un vis urat, speriata ușor, a schițat un zâmbet din acela exemplificat in DEX la „fals”: „da, cu ce va pot servi?”.
Dupa aceea, în aceeași zi, la benzinărie, cu același stil senin: „Buna ziua! Pompa x, va rog frumos.”; Răspunsul, evident, in același ton cu care începeam deja sa ma obișnuiesc si care ma făcea deja sa ma gândesc la data plecării.
Cred ca depinde si de zona, evident, insa prin sudul tării am întâmpinat cam aceeași tipologie.
Cel mai mult ma încânta „violul” de la cozi. La orice coada te așezi, cineva te atinge, de parca împarți cu el/ea si patul conjugal. E un fel de „haide mah, mișca mai in fata, chiar daca nu ai unde, dar vreau sa am eu impresia ca ne miscam” :)))
Dau buna ziua si zambesc. Dar eu sunt trecuta de 40 de ani… Am inceput sa fac prozeliti. Ma intalneam cu parinti cu copii in drum spre gradinita, la inceput le zambeam cand ii vedeam ce draguti sunt, au fost mirati, dupa aceea ne zambeam reciproc iar acum ne salutam. Nu am schimbat nici un cuvant cu ei dar ne salutam si ne zambim.
„Buna ziua!” 🙂 si un zambet
E prima oara cand incerc sa interactionez cu dv. Aveti tot respectul meu, domnule Petreanu, imi place modul cum ganditi si ceea ce faceti!
Da ! Salut,zâmbesc ,uneori inițiez un dialog minimal ca cel pomenit de dvs.Am făcut asta mereu indiferent de dispoziție pt. că aşa mi se pare normal!Oamenii aceia nu au nicio vină pt.problemele sau supărările noastre!Am observat că nu se „practică” pe scară largă atitudinea asta şi oamenii sunt uşor descumpăniți dar o fac în continuare ca o formă de frondă vis-à-vis de lumea asta de roboți încruntați!
În 1993, când am emigrat în Noua Zeelandă, am avut practic un șoc cutural când am început să percep care este felul de a fi al celor de acolo. Pe strada lumea mă privea în ochi, zâmbea amabil și mă saluta, pur și simplu. La ghișee nu erau cozi și cei de partea cealalată a ghișeului erau joviali și gata să mă ajute. Nu pot uita ce uimit am fost când, greșind pe un formular, funcționatul nu m-a pus să completez altul (6 pagini, un singur exemplar care poate fi copiat, nu 4) ci a corectat câmpul greșit și m-a pus să semnez lângă corectură… O altă lume, complet aiuritoare prin normalitatea ei dusă la extrem. Când am cumpărat de la cineva prima (rablă) de mașină am completat jumătatea de jos a ultimei chitanțe de taxă de înmatriculare și am pus-o într-un plic care l-am pus la cutia poștală. Asta a fost procedura de vânzare-cumpărare, fără taxare. Absolut incredibil pentru un amărăștean venit din raiul (iadul?) birocrației. La vreo 2 săptămâni după sosire am votat cu pașaportul romănesc și viza de ședere – pentru că ei sunt de părere că dacă ACOLO locuiești e important să participi. Nu mi-a venit să cred că pe listă era chiar un candidat din partea Partidului Comunist – a adunat cred că vreo 15 voturi în circumscripția aia… Iar toate uluielile astea căpăcite de descoperirea că acolo nu se dă ciubuc/bacșiș nicăieri (odată am fost umilit de un frizer chinez care a alergat după mine pe stradă să îmi dea rest un dollar la o hârtie de 10. Știu că e greu de crezut)
Dar divaghez.
Am revenit în România cam după 12 ani. M-am comportat pe stradă cum mă învățasem: privit în ochi, zâmbit… Rezultatul? Priviri, lungi, dubioase, mutat mai încolo pe traseul de pe trotuar. Practic toată lumea evita să privească în față pe ceilalți. La magazin un Bună Ziua era de regulă răsplătit cu un Da, ce doriți? Am fost imens dezmăgit și am decis că nu prea mai vreau să mai vizitez țara natală.
Soarta a făcut să ajung din nou după doi ani – lucrurile ceva mai bune, lumea un picuț mai destinsă… După încă 2 ani un pic mai bine… și tot așa de atunci.
La magazin mă simt tratat ca client acum, pe la ghișee parcă mai bine de asemenea, nu mai îmi e frică să zâmbesc unui cuplu tânăr și simpatic pe stradă de frică să nu i se năzare zdrahonului ceva 🙂
Un peste alta ce cred că vreau să zic: din percepția asta a mea de stop motion movie este că lucrurile se îmbunătățesc ușurel, lumea se mai schimbă, țigania (pe care o consider mai mult o stare de spirit decât o rasă) mai se diluează.
Nu am ajuns până acolo să zic că mi-aș dori să mă reîntorc dar pot rezista cu succes câteva săptămâni. Chiar aș zice că îmi place…
S-auzim numai de bine
Eu salut pe totă lumea, dar unii să uită la mine, gen, „ce l-a pucat și pe ăsta, nene?” Îmi dau seama că nu multă lume e obișnuită să facă asta! Chestie de educație!
Da, salutul nu costa, este un gest de respect directionat catre persoana cu care interactionezi sau te intersectezi voit sau intimplator. Pina la urma totul porneste de la educatie.
Pe de alta parte de ce ai risipi un salut daca nu-ti aduce imediat si direct un oarescare profit? Evolutie? Involutie? Sau… revolutie?
Salut, Vlad! 🙂
Salut (cu „Bună ziua” în general) cam pe toată lumea cu care interacționez (și cu „Săru’ mâna” pe doamnele mai în vârstă); în lift, zic „Bună ziua” şi „La revedere” (sau „O zi faină”) oricui; vânzătoarei îi zâmbesc dacă merită, dar niciodată nu mă uit urât la ea. De obicei le zic primul „Bună seara” vecinilor și de ani buni mă jur că nu îi mai salut pe cei care nu răspund; nu am reușit să mă opresc – instinctul bate rațiunea. Așa m-au crescut și ai mei, și bunica (la țară); e greu să te dezveți.
Și cu toate că ăsta este exemplul pe care i-l dau, fiu-meu salută echidistant și băieții de 20 de ani și doamnele în vârstă cu un „Bună ziua/seara/…” sec. Nu am înțeles de unde, nu am reușit să schimb, dar nici nu insist atât timp cât e corect.
A, și îi prefer pe ăia care nu salută vânzătoarea /chelnerul/angajatul care îi servește cu ceva decăt pe puțoii de 15-20 de ani care îi vorbesc la per-tu (mai ales dacă omul ăla ar putea să îi fie părinte sau chiar bunic).
Cum ar zice Sherlock Holmes: „barbat, nascut in secolul trecut, burtica, cearcane mari…” – e vorba evident despre tine.
Da, asa am fost invatati cand am fost mici.
Banuiesc ca n-as da chiar „Buna ziua” calaului daca ar trebui sa urc pe esafod… (avea Rodica Ojog Brasoveanu o replica din asta intr-o carte) 🙂
Am stat intr-un bloc plin de tinerei (eu avand 36 de ani :)) si aproape intotdeauna eram prima care dadea buna ziua, zambind amical, in lift. Mai tineam si usa deschisa cateva secunde daca observam ca vine cineva in urma mea. Mi se raspundea intr-o prima faza cu priviri uimite, dar odata socul initial trecut, oamenii deveneau foarte politicosi si ceea ce ma asteptam sa fie un schimb automat de saluturi devenea o conversatie in toata regula, plina de amabilitati.
Imi face impresia ca e oarecum „de asteptat” sa nu ne salutam si oamenii incearca sa raspunda acestei „cerinte”, dar odata ce o facem, majoritatea par sa aprecieze interactiunea.
Îngrijorător nu este, neapărat, că tu ai fost singurul client care ai zâmbit casierei. Grav este că oameni care trăiesc de pe urma gradului de mulțumire a clienților nu știu să zâmbească. Găsesc o grămadă de lucrători care trebuie să interacționeze cu publicul (nu mă refer la celebri funcționari de ghișeu) acri, de parcă tu ai menirea să-i deranjezi pe ei ca să le bagi niște bani în buzunar.
Găsesc din ce în ce mai des ospătari care afișează o amabilitate de șifonier în fața condescendenței mele, o grămadă de casiere care nu deschid gura după ce plătesc și nici măcar nu răspund atunci când le mulțumesc eu si le urez o zi buna. Se întâmplă ceva cu lumea asta. Dacă nici măcar când ești dependent, într-un fel, de bunăvoința mea, nu poți să forțezi un rictus a zâmbet și să arunci două vorbe prefabricate drept recunoștință, ce să mai zic de cei care cred că le cade ceva dacă deschid gura să spună, dezinteresat, un „bună” sau, ferească Sfântul, „mulțumesc”?!
Da, îmi place să salut, să interacționez cu oamenii iar la intrebarea cum influenţează sexul interlocutorului această interacţiune… mi-e teamă că nu m-ați crede că mă gândesc să spun „salut” tipului și „săr’mâna” tipei și nu viceversa. Sunt o grămadă de factori: vârsta, decolteul, fustă creion sau blugi mulați, singur sau cu aleasa sufletului lângă mine… Răspunsul nu e simplu și eu, deja, m-am lungit așa de mult…
E bine că ne-am strâns numa’ politicoşi vorbăreţi pe blogul ăsta, mitocanii tac chitic! 🙂
@Vlad Petreanu: Haha, ma îndoiesc de faptul ca ar fi mielușel vreunul, daca ar da peste acest blog 😉
Norocul tău ca ei trăiesc intr-o lume paralela cu a ta, cand vine vorba despre „ce facem pe net” 😀
Ghinionul nostru ca ne intersectam cu ei in viața de zi cu zi…
Dupa 6 ani in Japonia, m-am intors in tara cu ‘modulul’ de politete cam dereglat. Si inainte eram un pic peste medie dar acum sunt prea politicos in public dupa normele romanesti si reactiile variaza de la normale (adica mi se raspunde tot cu politete, ca nu sunt singurul trait prin tari straine) pana la ofensator-defensive (gen verificat poseta cand fac loc unei femei sa treaca in inghesuiala de la Mall).
1. Da
2. Da
3. Uneori da, alteori nu. Depinde de starea de spirit de moment.
4. Eu sau el, depinde care il vede primul pe celalalt.
5. Nu.
Bineînțeles că salut. Așa mi se pare corect și politicos.
Salut și-n lift (inclusiv la lucru. Mi se pare absurd să mă prefac c-aș fi singură cu oameni lângă mine), și la caserie, și pe nenea taximetrul, și pe vecina de la bloc.
De altfel am și mantra de salut, mai ales cu cei care îmi fac un serviciu (casier, vânzător, taximetrist): „Mulțumesc”; „vă doresc o zi cât mai plăcută” și/sau „spor la treabă”; „la revedere”. Aplicată în toate limbile pe care le vorbesc.
Salut și dacă persoana respectivă nu mă salută, dar ne cunoaștem din vedere. Așa, ca o mică lecție de bun simț. Mai toți cedează, până la urmă (probabil de rușine). Nu-i bai, educația vine, până la urmă, și din tăria exemplului, nu numai de acasă.
Ai atins un subiect sensibil și o dilemă de ceva ani pentru mine: de ce nu-și zâmbesc oamenii când li se întâlnesc privirile pe stradă sau în mijloacele de transport în comun, de ce nu salută când intră/ies în vestiar la sală, în sală, când se așează/pleacă din compartimentul sau vecinii de scaun din tren, în lift, vânzătorul, casiera, femeia care face curățenie și pe oricine altcineva cu care ne intersectăm temporar în spațiile de dimenisuni mai reduse sau care ne prestează direct un serviciu???
Pentru varianta cu vecinii de compartiment sau scaun din tren am primit răspuns de genul:
– De ce să-i salut când nici nu-i cunosc????
Dar totuși petreci un timp acolo, cu oamenii, împarți aerul, nu e ca și cum nu aveți nimic în comun sau nu v-ați văzut niciodată.
Nu știu, nu înțeleg!! Când intru sau ies din vestiar (merg în 2 locații diferite) salut. Abia aud 2-3 răspunsuri anemice, de multe ori nimic! Îmi vine să mă duc să le trag de mână și să le-ntreb:
– Măi fetelor, femeilor care sunteți și care se presupune că aveți și menirea de a educa, de ce nu salutați??? S-au schimbat cumva regulile unui minim comportament de bun simț?
Mă abțin că n-are rost! Săllbăticia și încrâncenarea asta din comportamentul românesc nu mi-a fost dat să le văd nici în locuri mai sărace decât aici, în București. Iau sărăcia ca punct de reper pentru că am mai auzit comentariul: „cui îi arde să zâmbească atunci când are grija zilei de mâine?” Uite, în Maroc oamenii nu sunt tocmai bogați și deloc zâmbitori când vrei să le faci o poză. Dar dacă te abții de la asta, ghizii de obicei spun turiștilor, nu ai să citești ostilitate în priviri sau nepăsare. Oamenii îți trimit un zâmbet sau un mic semn de bunăvoință chiar așa, prinși fiind în niște reguli și un trai mai cu griji.
Nu mai pomenesc de Asia pentru că e de notorietate felul de a fi, așa din mers, al oamenilor.
Toate aceste lucruri mi se pare că fac parte din același registru și nu se rezumă la cât de bine ești plătit sau la starea materială. Ci la faptul că există o limită a decenței și intimității dincolo de care nu te arăți așa, cu toate supărările și grijile etalate, ca și când nu-ți pasă de nimic. Fața tristă, privirea încruntată când întâlnești privirea altcuiva sunt expresii ale nepăsării față de cei din jur și de propria persoană. Nu zic să sărim de gâtul cuiva și să avem amabilități exagerate, dar un zâmbet, un chip mai destins și un salut nu au decât efecte pozitive și-s fără contraindicații!
Intotdeauna saluta cel mai educat. In orice situatie.
unde va ascundeti frate, toti astia de comentati pe aici? io intalnesc numai din aia care saluta doar daca au datorii la tine 🙂
si la mine e reflex – mai putin in lifturi. cumva le asimilez transportului in comun.
as adauga aici si telefonul unde mi se pare ca salutul e si mai rar. uneori cand sunt nervos si sun pe careva salut, apoi tac malc pana zice si ala salut, indiferent cate „alo, da”-uri baga 🙂
pe de alta parte, asa cum comenta cineva mai sus, faultez uneori cu tutuiala – ori nu sunt atent ori pur si simplu mi se pare fals un „dumneavoastra”. e adevarat, nu am chiar 15-20 de ani, sunt un putoi ceva mai mare.
astept cu interes un articol despre „vreau si eu/dati-mi si mie” pe post de „va rog”.
PS da, conteaza sexul, uneori pun suflet in „buna ziua” 🙂
Da, salut când intru undeva (nu la Mall), in lift, la magazine, sala de așteptare, Vecinul de scaun in avion.
Am făcut o întotdeauna, dar după „revoluție” am observat ca lumea a început încet, încet sa nu mai răspundă sau sa ma privească ciudat. Așa ca de la un timp, o fac ostentativ. Sa vezi ce simpatic e la manichiurista si intra o clienta si începe sa vorbească cu ea, după ce chiar se „pupici” si pe tine te ignora de parca ai fi un scaun gol. Sau când pleacă si zice „pa, scumpo”, dar nu si ” la revedere, doamna” adresat ție.
o să las aici un link (search result spre un forum de emigrare), unde mulţi români verzi se plâng de faptul că în Canada se zâmbeste prea mult si zic că le este dor de-o injuratură „de-acasă”, spusă din suflet
https://www.google.ca/search?q=zambesc+fals+site%3Arealizat.com
Exemplu de educatie „la tara”! Adica la 30km de Bucuresti intr-o comuna fara apa, canal, gaze, asfalt…
In masina cu neamurile, cand vedeam un vecin salutam cu mana si ziceam si un buna ziua. Prima lectie: „Nu mai zice nimic! Saluta doar cu mana! -De ce? -Pentru ca daca deschizi gura si nu te aud, cred ca-i injuri!”
Alta lectie cu un vecin (din intamplare arab) cu care ma intalnesc zilnic. Zic buna ziua, buna dimineata, buna seara, asta nimic. Zic, poate nu intelege limba. Pana la urma, dupa cateva saptamani, nu l-am mai salutat. Jur ca intr-o dimineata – dupa 5 ani – cand treceam pe langa el aud „Buna zua!” (fara i).
Raspunsul meu de mitocan obosit si luat prin surprindere „Bai da-o dracu!” Ce o crede omul ala despre mine?
suntem o natie de ghiolbani, de oameni rautaciosi… de-asta nu zambim, de-asta nu salutam
Am salutat dintotdeauna – vecini, toti profesorii din scoala (indiferent ca ii aveam la clasa sau nu), vanzatori, oameni intalniti in lift, soferi de microbuz. Dar nu sunt sigura ca zambeam intotdeauna. In general vanzatorii sau soferii sunt cei care nu raspund.
Cand m-am mutat in Franta, absolut toata lumea saluta pe toata lumea, mai ales in cazurile expuse de tine. Faptul ca am mai adaugat si un zambet si un ce mai faceti, mi-a asigurat primul job dupa un stagiu petrecut in firma. Am fost primul stagiar angajat de ani incoace. In rest, sunt o persoana rezervata, nu intru in prea multe detalii cu interlocutorii mei.
Pai va spun eu de ce nu salut sau nu salutam.
Sa veti si un contraexemplu si voi fi eu socul de impolitete pentru restul cititorilor 🙂
In plus, domnul Petreanu nu trebuie sa isi faca iluzii ca e citit doar de oamenii politicosi 😛 😉
Traiam in provincie intr-un orasel unde vara dumnica toti vecinii ieseau la barfa pe strada pe bancile din fetele caselor.
Daca ieseam in oras, cat era strada de lunga trebuia sa le dau la toti Buna Ziua.
Era o povara pentru mine. Nu vorbesc tare si cred ca nici nu ma faceam auzita de multe ori cand oamenii erau de cealalta parte a drumului (iar daca vorbeau mi se parea ca ii intrerupeam si nu e frumos).
In plus ma enerva barfa pentru care se adunau. Imi imaginam ca vazandu-ma eu eram urmatorul subiect de discutat 🙂
De asemenea sunt introvertita. Mai de mult nu as fi indraznit sa incep o conversatie cu o persoana necunoscuta. Deci sa fiu salutata de o persoana pe care nu o stiam era scary si mi se parea aproape o intruziune 🙂
(…intre timp am devenit putin mai dezghetata 🙂 )
Alt motiv pentru care uneori nu salut/salutam e ca nu stiu daca ma mai tine minte persoana respectiva (de cele mai multe ori mi se intampla ca eu sa retin persoanele, iar ele sa uite cine sunt eu). …deci evitam explicatii enervante in cazul in care persoanele nu ma mai tineau minte.
Intre timp m-am mutat in alta tara. Si ca studenta, necunoscand multa lume, a trebuit sa imi fac prieteni. In plus, fiind expus la politete la ghisee, cafenea, in bus etc. inveti manierele 😉 Contactul cu lumea scary si necunoscuta a devenit mai usor de aplicat. Faptul ca vorbesti doar chestii banale ajuta (adica nu se baga cu „bocancii” in viata mea si ma intreaba chestii personale 🙂 )
Cred ca acum salut mai mult decat o faceam inainte si indraznesc sa am si chiar sa initiez aceste mini conversatii banale/introductive. Uneori cred ca zambesc, alteori poate sunt prea preocupata si uit.
Nu stiu daca o fac in toate cazurile enumerate sau daca sunt constanta (uneori cred ca mai uit).
Aici se saluta cand intri in bus si se spune multumesc soferului cand ies. In vacante in Romania m-am surprins incercand sa spun multumesc soferului care oricum nu ma auzea de dupa geamul de sticla.
Si culmea, in tara in care am evoluat, azi intrand intr-o cafenea am salutat-o pe doamna de la intrare, am intrebat-o ce face si m-a ignorat. …deci renunt (jk)
„Aici se saluta cand intri in bus si se spune multumesc soferului cand ies.” – eh, ce sa zic, mare brânza … „the (Romanian) society, in its authenticity, is infinitely healthier than the politically correct Western societies that are festering from within”
Dar nu știu de ce e ceva ieșit din comun. Mi se pare de bun simț să saluți în lift, la casă, când intri și ieși din vestiar și așa mai departe. Asta așa ca să nu fii un mârlan cefos cu 4 clase. Mi se pare un lucru normal, plus că parcă ai și o altă stare atunci când saluți și le zâmbești celorlalți. O stare de bine, zic. 😀
„[…] in Canada (and the rest of the West for that matter) everyone has to pretend to be nice or polite first. […] I noticed this wasn’t the case in Romania. People feel free to say what’s on their mind. […] The freedome to be an auhentic human in Romania is real.”
d’aici https://www.reddit.com/r/europe/comments/2qj2ey/do_you_have_a_bad_opinion_about_romania_i_have_a/cn6ucbs
eu v-am zis ca-s multi care apreciaza injuraturile spuse din suflet, da’ voi nu, betmen, betmen … 😛
Nu e ciudat ca toti care comenteaza la tine sunt „salutatori” ?
Clar, e un blog pentru minoritari ! Civilitatea e un moft in Romania. 🙂
@Daniel: Nu, nu e ciudat că cei care comentează aici sunt dintre cei care salută! Cei care nu obișnuiesc să facă asta nici nu bagă articolul în seamă! Pe marginea lucrurilor de bun simț sau educație nu se iscă discuții contradictorii ca în cazul subiectelor politice, fotbalistice sau ale unor cazuri concrete ce apar în presă și pe baza cărora multă lume își dă cu părerea! Mai avem până bunul simț și preocupările în jurul lui să nască dezbateri și discuții, să încingă spirite!
Categoric vor fi (au fost) prea putini cei care au scris si nu saluta. E un minim de politete sa saluti „citet” cand intri intr-o incapere oricare ar fi ea. Nu reiese varsta celor care au scris aici, dar trebuie sa afirm cu tristete ca majoritatea celor care nu saluta, sunt tineri. Uneori le gasesc scuze:se lucreaza in „open space” si salutul e putin complicat, dar sa nu saluti nici la lift sau lucratorul de la receptie e o dovada mare de proasta crestere, desi altfel sunt plini de importanta. Un salut si un zambet e un inceput de zi excelent, atat pentru cel care saluta, cat pentru cel care primeste. Dar va curge multa apa pe Dambovita si noi vom ramane la fel.
Salutul, nu conteaza unde si cui il oferi, tine de educatia primita, de respectul de sine. Ma intreb insa daca nu cumva educatia nu este cumva o forma de manipulare? Conteaza atat de mult ce cred altii despre mine pentru ca nu-i salut? Conteaza daca-i zambesc interlocutorului? Daca-i zambesc nu-l motivez/manipulez sa-mi raspunda? Eu la asta ma gandesc, nu daca trebuie sa salut .