Doamna cu pepenii era să dea cu lada după mine ieri după-amiază. Că de ce pozez? Faci bani cu mine că nu faci aşa dă plăcere te-a trimis cineva să-mi faci poză iei bani p-asta nu faci pă gratis.
M-am mai lovit de ostilităţi dintr-astea inutile făcând poze pe stradă. Nu e chiar toată lumea agresivă, dar te poţi aştepta cam la orice. Sigur, dacă te apuci să vorbeşti dup-aia cu oamenii lucrurile se mai relaxează, dar, iniţial, sentimentul general al celor fotografiaţi e că pierd ceva cu asta, că li se pregăteşte ceva nasol, că e ceva ascuns în spatele gestului, care n-o să le aducă nimic bun.
Mai mult, li se pare că, dacă faci tu ceva în plus, se scade de la ei.
Tot ieri, două florărese m-au acuzat că-s de la primărie şi că vreau să le demolez. O doamnă ce vindea nişte cărţi s-a oprit cu ţipătul chiar înainte să-i dea drumul, doar pentru că i s-a părut că parcă mă ştia de undeva (om fi fost vecini?). Nişte băieţi de cartier au vrut să se dezbrace la cameră, în batjocură, înainte să mă-njure de-a dreptul. Iar o vânzătoare de bilete RATB era să se arunce jos de pe scaun, în ghereta ei, când s-a prins că am ridicat aparatul înspre ea, urmărindu-mă apoi, ca prin gaura cheii, până am plecat.
Aproape nimeni nu zâmbeşte în mod spontan (cel mult copiii sau tinerii).
Mefienţa asta generalizată mi se pare că sugerează nişte traume profunde ale societăţii. Toţi au fost furaţi la un moment dat, păcăliţi, nedreptăţiţi, umiliţi. N-au a se aştepta la nimic bun de la nimeni, nici măcar de la familie şi cu atât mai puţin de la un străin.
Aţi observat că sensul curiozităţii faţă de succesul altora nu este înspre asimilarea unui exemplu, ci sub semnul suspiciunii?
Nu se întreabă: „cum ai făcut să ai succes?” ci „cum de-ai făcut să ai succes?”
Doar o mică nuanţă care face toată diferenţa.
80 comentarii Adaugă comentariu
Trist, dar adevărat…
Te ştia de la Sport doamna, Petreanu.
(cred că n-o să mă plictisesc niciodată de gluma asta)
Te ştia de la Sport doamna, Petreanu.
(cred că n-o să mă plictisesc niciodată de gluma asta)
Ca să parez întrebarea „Care glumă?”, întreb eu: care glumă?
Stiu ca-ti place, dar nu-mi imaginam c-o s-o repeti chiar asa, cu copy paste.
E de la wordpress-ul tău. Sunt sigur că aş putea obţine o decizie cum că n-am luat cu copy/paste 😀
Mah tu ai stofa de politician 🙂
julius, recunoaste ca ai vrut sa te plagiezi singur 🙂
poza cu tanti de la RATB chiar face toti banii! :))
Bine ai venit in club prietene. Sa fotografiezi oameni pe strada e o aventura. Toti stiu de legea copyrightului (au auzit de ea, nu au citit-o), toti au senzatia ca numele lor sunt cel putin la fel de faimoase precum ale vedetelor Hollywoodiene (deci ce ma pozezi bã pã mine?), toti se comporta de parca i-ai violat si nu fotografiat. Nimeni nu zambeste sincer, toti sunt cenusii, aproape vorbesc singuri susotit cu capul in piept, uitandu-se suspicios printre gene la aparatul tau. Haine cenusii, terne, blocuri cenusii, oameni cenusii, lobotomizati, cretinizati, inraiti, violenti. Desigur, si peste 100 de ani o sa dam vina pe ororile comunismului si greaua mostenire. Alaturi de sorgintea latina a neamului, vesnicile scuze convenabile. Cand trebuie sa fim veseli si spontani, nu suntem din cauza comunismului. Cand nu trebuie sa fim veseli si spontani, suntem din cauza latinitatii neamului….. Sila mi-i….
+1
Nu vreau să intru în polemici așa că redau după cum e moda (copy+paste) art. 88 al L. 8/1996:
„ (1) Utilizarea unei opere care contine un portret necesita consimtamantul persoanei reprezentate in acest portret. Autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul sa o reproduca sau sa o utilizeze fara consimtamantul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani dupa moartea persoanei reprezentate.
(2) In lipsa unei clauze contrare, consimtamantul nu este necesar daca persoana reprezentata in portret este de profesie model sau a primit o remuneratie pentru a poza.
(3) Consimtamantul prevazut la alin. (1) nu este necesar pentru utilizarea unei opere care contine portretul:
a) unei persoane general cunoscute, daca portretul a fost executat cu ocazia activitatilor sale publice;
b) unei persoane a carei reprezentare constituie numai un detaliu al unei opere ce prezinta o adunare, un peisaj sau o manifestare publica.”
Comportamentul e exagerat, dar în esență are tot dreptul să îți ceară să ștergi poza.
În lipsa consimțământului lor, din punct de vedere legal, fotografierea este o violare.
Nu e portret, dom’le, sunt filmari/fotografii incidentale, ce naiba… Scrie la art 3b. Portretul e altceva.
E discutabil dacă e sau nu portret. În sensul legii, orice fotografie care are ca element central un chip poate fi un „portret”, e destul de vagă noțiunea, așa că nu trebuie să insistăm.
Înțeleg punctul de vedere al fotografului, așa că rog doar să nu tratăm dreptul de a poza oameni pe stradă ca pe un drept absolut.
Este un portret dintr-un peisaj stradal, așa spune legea pe care ați citat-o mai sus la punctul 3b. Nu este necesar consimțământul.
Doamna o fi crezut că o întreabă cineva după aceea dacă dă bon fiscal la pepeni.
Aim well, shoot fast, and scram.—Henri Cartier-Bresson
Undeva în dreapta mea, la vreo 15 m în spate, 2 bărbați munceau pământul. http://flic.kr/p/f11cdT Inițial îi aveam la vreo 50 m în fața și am vrut să fotografiez cu telefonul creasta munților și norii (plouase puțin, erau nori și soare, un cadru interesant) dar m-am răzgândit când cu furca în mână au început să țipe la mine și să mă întrebe nervoși de ce-i fotografiez.
Lume nervoasa, nene…
O explicație mi se pare și în situația de aici: https://www.facebook.com/notinsuit/activity/692587660758259 (sau aici, dacă nu ești logat: http://instagram.com/p/bq8azSSjpO/)
Cred că și „noi” contribuim la isteria asta legată de fotografiat.
Da, cunosc specia, e posibil sa fi contribuit, dar cred ca e ceva mai mult de-atat.
Nu e isterie. Pur si simplu a aparut o specie de pozari la fel de placuti ca baietii aia de-ti spala la semafor parbrizul cu zoaie chiar daca nu vrei.
Nici mie nu-mi place cand cineva isi pune lentila in fata mea.
O data chiar era sa-l bat pe unu in vama, eram beat, iar omul tot insista sa-mi faca poze desi i-am spus sa se opreasca.
Un fotograf bun, iar cand spun „bun” ma refer si la bun simt. Cand vrea sa faca un portret, cere permisiunea celui pe care doreste sa-l fotografieze. De fapt asta nu e doar o regula de bun simt, e chiar trecuta in lege.
Dar cum se zicea mai sus de „cocalarul fotograf”, astia sigur isi iau si bataie la cat de prosti sunt. Sa stai cu obiectivul la ochi 5 minute ca sa prinzi o poza trebuie sa fii dus cu pluta.
Eu cand fac poze pe strada, mai ales portrete instantanee, tin aparatul in mana langa sold, si doar cand sunt sigur de imagine il duc la ochi, incadrez, si trag. Cam 3 secude.
Pana acum n-am vazut pe nimeni sa se supere pentru un instantaneu … ci doar pentru acei „profesionisti” care mai mult de agaseaza decat sa te fotografieze.
Vad tot felul de ageamii comentand pe aici. Vad si bloggeri plini de atitudine superioara, ce tradeaza complexul unei cariere esuate, comentand ca niste adevarati consumatori de concedii all-inclusive la bulgari. Ei stiu cum e pe afara, ma! Si totusi, d-le Petreanu, va sugerez sa va jucati asa, cu aparatul foto pe strada, si in New York , Chicago sau Detroit. Da, exact, in tara democratiei supreme nici nu este de conceput asa ceva. Libertatea ta se termina unde incepe a mea.
Am fotografiat pe strada in multe locuri din lumea asta, inclusiv in multe orase din SUA. Nu e chiar asa dramatic cum sugerezi, ba chiar departe de asta. In plus, cei care se opun in Bucuresti o fac nu in numele vreunui concept al libertatii agresage, ci mai degraba pentru ca, asa cum am scris, cred ca altul castiga ceva pe pierderea lor.
sau poate sunt ca ameindienii: cred ca le furi sufletul daca le faci poza 🙂
Nu stiu in ce strainataturi ti-ai plimbat matale orgoliul, maestre, dar oamenii sunt foarte okay cu fotografiatul in „first world countries”. Da, fotografiatul intr-un cartier naspa nu e cea mai buna idee, dar cam asta e si ideea articolului.
Daca in continuare ti-e greu sa rumegi diferentele dintre RO (in special Bucuresti) si tari mai necomplexate, Capitanul Evident (TM) iti poate regurgita niste concepte mai usor digerabile. Este suficient sa intrebi.
Recent. Testam o cameră foto (mirrorless – dimensiuni reduse, obiectiv de bun simt) si am avut proasta inspiratie sa fac niste portrete de tarani veniti cu legume intr-o piata bucuresteana.
Oamenii pe care i-am pozat, dupa ce le-am cerut permisiunea, au fost incantati, faceau glume – pana m-au „arestat” doi paznici care m-au dus pe sus la seful pietei.
Ca de ce fac poze in piata, ca e spatiu privat, ca trebuia sa cer autorizatie.
Asa o fi, dar am avut impresia ca am de-a face cu niste interlopi, impresie intarita de fetele vinovate ale subiectilor fotografiilor, care lasasera capetele in pamant, pentru ca il suparasera pe sefu’ stand la poze. Trist.
Îhî, și aștept relatări de la încercări de pozat prin mall-uri.
Legea o spune ea (unde spune) ce-o spune, dar societatea omenească s-a tâmpit cu totul (legea însăși o dovedește). De unde, nene, ideea asta cu privacy-ul în spațiul public? Păi în spațiul public pot fi și webcam-uri ca la englezi, și alte alea. Ce mai contează că vine unu’ cu deselereu’ să te tragă-n poză?
O planetă de cretini.
Mall-urile sunt proprietati private, de asta interdictia, dar se ajunge la situatii complet cretine, cu badigarzi nesimtiti ce opresc parintii sa-si fotografieze copiii la arteziene etc.
Și ce dacă-s proprietăți private? Sunt făcute ca să fie deschise publicului, nu ca să stea închise! Dacă în loc să fie al unui privat, un mall ar fi o investiție a Primăriei, cu ce ar schimba asta datele problemei? E un loc în acces public, în care între anumite ore toată lumea poate intra, umbla, cumpăra, se odihni, înjura, râde, arunca hârtii pe jos…
– Sunt făcute să facă bani, nu să fie deschise.
– Proprietarul poate să stabilească regulile pe tarlaua lui.
– Nu există un ”drept universal la fotografiat”.
Regulile de pe tarla nu pot încălca legile în vigoare. E.g. nu poți fi obligat să intri în mall în p**a goală, că așa vrea apropitarul.
Nu există un drept la fotografiat, DAR înainte ca planeta să se doteze cu legi cretine, nu exista nici O INTERDICȚIE la fotografiat — deci acest drept exista ab initio, par défault.
Apropitarul nu te obligă să faci nimic. Dacă vrei să mergi pe proprietatea lui bine, dacă nu, nu.
A se observa diferența față de legi: dacă s-ar da o lege care zice că trebuie să mergi peste tot în p**a goală, ai fi obligat să te conformezi. Asta în condițiile în care România nu e proprietatea parlamentului.
Referitor la ultimul paragraf, oricine poate să vină la tine acasă să facă poze?
Mă scuzi, dar ești tâmpit? Casa ta este SPAȚIU PRIVAT, ceea ce este ALTCEVA decât PROPRIETATE PRIVATĂ!
Mai mergi la școală, libertarianule! Una de Drept.
Mai, nu va mai ambalati asa de la orice… Of…
Mea culpa, dar sunt român, nu chinez. Și m-am ofticat și că blogul tău mi-a băgat un comentariu în spam – de ce, că era în franceză?
Ah, zut alors, mais je n’en sais rien, moi, c’est peut etre par’ce qu’il s-appele WordPress et pas Motpress, vu? 🙂
Et ne ditez rien d’accents, svp, j’ai le cafard, pas d’energie pour les chercher maintenant.
N-am nevoie să merg la o școală care să mă învețe să înjur lumea pe net, și nici să mă învețe că scrisul cu litere mari ține loc de argumente.
Așa că încearcă să fii mai convingător și mai civilizat.
Vlad, un detaliu care-mi starneste totusi intrebari,
in Iasi-complexul privat Palas Mall este construit pe teren concesionat de la Consiliul Local Iasi.
Un cetățean cu rezidența permanentă în Iași are voie sau nu să facă poze în parcul de la Palas Mall, în opinia ta?
Vlad, cica la Detroit, Chicago sau New York nu exista fotografie de strada. Cica sunt ca ai nostri, gata sa scoata pepenele sau gun-ul, dupa caz, si sa te trezesti cu semintele prin cap. Tot dupa caz. Cica nici la Paris, Milano, Berlin, nu se face fotografie de strada, pentru ca nu e un drept absolut sa pozezi oamenii. A, sa-i injuri, sa intri in ei, sa te bagi in fata lor la coada, sa scuipi (pe ei sau pe jos), sa-i pozezi cu telefonul, sa fumezi in nasul lor, etc., astea is drepturi absolute pe care le are oricine. Sa faci un cadru cu un aparat foto, nu e. E aproape o fapta penala.
« En France, pays où est née la photographie, depuis la loi Guigou qui protège le droit à l’image de chaque citoyen, les photographes sont quasiment sous surveillance. Même si la jurisprudence récente leur donne parfois raison. Mais Robert Doisneau ne pourrait plus photographier les enfants à l’école. Et Henri Cartier-Bresson aurait risqué d’être poursuivi pour ses photos prises dans les parcs et les rues de Paris. C’est toute une mémoire photographique de la vie qui ne peut plus être saisie par le photographe. »
Specialitatea mea este biserica. La Curtea de Arges un nenea cu sutana m-a urmarit si alergat sa ma altoiasca cu coasa ( aia poza, da` cine avea stare) ca de ce fac poze la biserica. In toate manastirile e interzis sa faci poze. Ma rog, in multe. La Voronet au ppus omu` de service sa ma ia la schilodeala ca de ce am aparat profesionist si nu platest 300 de euroi ora. Si tot asa. Un neam nefotografiabil, sa ramana asa cu nefericirea si angoasele lui, din punctul meu de vedere. Inapoiati. Nu se mai poate face nimic. Vreau sa fac fotografii la oameni? Ma duc nene la Beijing sau Shanghai unde toata lumea rade, zambeste, se lasa fotografiata, adora sa fie in imagine. O sa devenim un popor de fotografi de nature moarte si de peisaje ( indepartate, si fara teleuri, ca te iau cosasii la poceala pe camp)
Am fost si eu recent in Beijing si Shanghai si am vazut cat de prietenosi sunt cei de acolo de la copii de 1-2 ani pana la batrani de 100. Erau si rusinosi care-si ascundeau fata, altii veneau singuri si cereau sa le faci poze sau sa faci poze cu ei cu telefonul sau ce aveau. Unul n-a sarit sa faca scandal ca de ce ii fac poza. Mentalitate total diferita. Ajuns inapoi in Romanica, simteam ce tensiune e in aer cand stateam cu camera in mana. Mai toti care ma zareau deveneau imediat suspiciosi.
1992. Reporter de ziar, documentare la Voronet despre degradarea valorilor de patrimoniu. Fresca scrijelita toata cu marturii gen Costica + Veta = fut. Scot aparatul, sunt ochit imediat de o maicuta, oprit si amenintat cu afurisenia. Am tras totusi un cadru pe furis, care a ajund pe prima pagina la intoarcere. Articol bun, altfel 🙂
Si poate-l mai tineti minte pe Bourdain, caruia i s-au cerut 100 de euro pe metrul patrat (!) cand a vrut sa filmeze/fotografieze in cocina de la Curtea Veche acum vreo 5 ani.
Ce asemanare intre doamna de la RATB si un catel de pe strada de care ai vrea sa te apropii. Nu ma refer la infatisare, ci la reactie. Ambii sunt neincrezatori dar cainele are alibiul neincrederii intr-o alta specie.
Nu m-am iesit foarte mult din Romania dar in concedii am mai vizitat tarile „vecine si prietene”: Bulgaria, Grecia, Turcia, Serbia, Croatia. Nicaieri n-am intimpinat agresivitatea, neincrederea, suspiciunea de aici (ma refer la Bucuresti in special). Desi se poate considera ca e o mica parte din stresul zilnic, am observat ca se simte. Te simti mai bine chiar si atunci cind te plimbi aiurea pe strada…
Nu-i critic pe altii, si eu sunt la fel. Nu pot sa dau vina pe traumele trecutului comunist (am trait noua ani in acea epoca) dar pot da vina pe traumele trecutului si prezentului „capitalist” sau „oligarhic”, cum vreti sa-i spuneti.
Oamenii se adapteaza si se modifica conform cu societatea in care traiesc si ajung sa „muste”, asemeni unui cine maidanez, pe cel ce vine sa-i hraneasca, sa-i fotografieze sau pur si simplu sa-i intrebe ceva.
Intresanta mai e si separea existenta intre agresivitatea fata de cel cu care suntem pe acelasi plan si cea fata de conducatori. Oare in Grecia se injura conducatorii auto pentru cele mai infime greseli, se iau la bataie prin autobuze ca nu „fac loc”, se cearta prin magazine sau pe strada? Oare in Grecia, Croatia sau poate Serbia si Bulgaria politicienii ar fi putut sa se manifeste in felul in care au facut-o in Romania fara niciun semn de „agresivitate” din partea populatiei?
Cand o sapuniera costa cat un salariu (si eu tocmai imi luasem una), intr-o zi am fost oprit de o femeie de etnie necunoscuta si pus sa arat pozele din camera, „ca de ce o pozez pe ea!???”.
N-aveam nici o poza cu tanti, chiar ma intrebam cine … ar vrea sa o pozeze. 🙂
Inteleg ca (doar) doamna cu pepenii si floraresele te-au admonestat? Doua domenii in care chiar au ceva de ascuns si succesul lor atrage multa invidie, pe care unii o numesc: control/amenda/ autorizatie/factura/ bon fiscal/ evaziune/mafie a intermediarilor.
Voiam sa mai intreb daca tu ai discutat dupa ( sau chiar inainte) cu ele, dar in cazurile astea e inutil, cel mult o privire tampa si un : „lasa-ma dom’le ‘n pace cu prostiile astea, vezi-ti de treaba ta!”, cu accent pe ultimul cuvant.
Parte dureroasa este ca nici nu ai castigat 🙂 nimic cu pozele astea; fara suparare, sunt banale si nici daca ar fi fost cooperante „doamnele” nu iesea nimic mai bun din ele; din poze , adica, macar in contextul postarii mele 🙂
Nici eu nu zambesc la poze si asta a fost problema mea ca fotograf: daca eu nu ma simt ok, cum le pot cere altora sa o faca; pentru asta mi-am luat un 500 mm 🙂 Sentimentul de vina s-a acentuat.
PS. daca ai ceva timp de facut fotografii, vino la Stadionul Olipmia, e campionat european de tir cu arcul pentru Juniori, vreo 400 de sportivi din tota lumea.
Mie mi s-a întâmplat să fiu luat la rost de o calugăriţă care mi-a atras atenţia că în străinătate trebuie să ceri acordul celui ‘pozat’.
E o regula de bun simt sa ceri acordul. Daca nu vrei sa ceri acordul iti cumperi un obiectiv puternic si pandesti, adica te integrezi in natura. Altfel reactia vanzatoarei este corecta. Cuvant de ordine este ceri voie 🙂 imi place si ideea ca nene daca se incrunta e tampit si neam prost. Faza e ca in expresia asta hotul striga hotul! Cere voie, cere permisiunea, asa se face profesional, elegant si oriunde in lume. Desigur o poti face pe furis insa nu e recomandabil. Ca si test : du-te in germa si fa-i o fotografie unui vanzator fara sa-i ceri voie. Vezi reactia. politicoasa desigur. Apoi cere-i voie si vezi reactia. E de neam prost? Nu, insa si el ca si tine ține la acel de neinteles self respect. Respecta-te si astfel ii vei respecta si pe altii. Sau mai simplu: cere voie pentru portret sau daca vrei sa suprinzi atmosfera foloseste un obiectiv care sa-ti permita fotografii de la mai mare distanta, cel numit de calatorii e numai bun 🙂
total de acord. si in plus e foarte bine ca oamenii sa-si cunoasca drepturile, prea multa vreme nici nu le-au avut si nici le-au cunoscut. apoi, suna destul de fortat sa-ti reproseze cineva ca nu esti dezinvolt, ca nu zambesti larg la poza … e ca si cum i-ai scoate ochii unuia ca e retras sau taciturn … pai, asa e firea lui, acuma o sa inceapa sa topaie sau sa turuie sau sa-si smulga hainele de pe el, ca sa-ti iasa tie poza cool? nu toti se urca pe masa la petreceri … mie de exemplu nici nu-mi plac petrecerile … crezi ca asta inseamna ca am o viata cenusie sau ca imbrancesc lumea pe strada? 🙂
Cel mai corect comentariu citit (din 56 + articol).
Cere voie! Macar dupa ce ai facut poza, daca inainte nu ti-a dat prin cap. Nu toata lumea vrea sa apara in poza cuiva. Nu neaparat din motive mistice, comunism, neincredere si alte tampenii. E fața mea și daca n-am chef sa fiu fotografiat „prin surprindere”, ce-i da oricarui fotograf (mai mult sau mai putin) amator dreptul de-a ma lua (si pe mine) in obiectiv pentru ca el vrea să „facă poze pe stradă”?
Ma umplu de respect toate spiritele-libere-posesoare-de-aparat-foto-mai-scump-decat-6-salarii-medii-pe-economie care cred ca libertatea lor e ingradita atunci cand li se cere un pic de decenta (o calitate pe care ei o declama oricand, oricui).
În parcul IOR, s-a cedat de curând o parte din parc. Angajații primăriei, aflați pe domeniul public, scoteau băncile și le încărcau în mașină. Ce ar fi trebuit? Să merg să le cer acordul ca să-i fotografiez și apoi să setăm un cadru care să arate publicului activitatea? Nu așa se făcea pe vremea lui tovarășu și tovarășa?
Probabil soarta reportajului va fi de acum încolo aceea văzută în Mirela Bugetara, totul cu permisiune și setup.
A trebuit sa cer acordul scris al primariei sector 3 – si sa am aprobarea stampilata la mine – acum vreo 3 ani, cand am filmat un interviu in acelasi parc IOR. Si m-au verificat badigarzii la acte pe alei.
e o atitudine normala. 90% din cei de pe strada ori is la furat ori fac bisnita la negru. automat daca ii fotografiezi deja e suspect. ia incearca sa mergi pe strada si sa strigi asa o data de control: POLITIA !!!! sa vezi cati din ei sar pe burta din reflex :)))
:))) buna asta
Parerea mea este ca nu trebuie sa tina de o lege ci de bun simt. Iar bunul simt ar trebui sa-i spuna oricarui fotograf sa ceara voie omului sa-l transforme in subiect. Daca nu cere voie, motivul fiind ca vrea sa obtina o expresie naturala, trebuie sa ceara macar dupa aceea voie sa le publice, aratandu-i respectivului cadrele in care a fost surprins. Pot exista 1000 de motive personale pentru care cineva nu vrea sa fie fotografiat intr-o anumita ipostaza, intr-un anumit loc, care nu tin de succes sau de insucces in viata, asa cum sugerezi tu, Vlad, in acest articol.
De fapt, exista cateva mii de fotografi muritori de foame pe care nu-i cunosc decat prietenii de pe facebook si care o ard in basini de artisti, niste filfizoni gaunosi cu aere de Bruce Gilden care cred ca un DSLR ii pozitioneaza mai sus pe scara ierarhica fata de altii.
Eu am patit-o cu o haita de nesimtiti d’astia, povestea e aici:
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=529179127135997&set=a.526898420697401.1073741829.100001317436909&type=1&theater
Inainte sa spuna careva ca nu e mare scofala, sa se gandeasca si la situatia cand una dintre femeile din viata lui (sotie, sora, mama), era in aceeasi situatie, eventual pozata de niste manelisti. Eu nu sper decat ca DSLR-ul nu va deveni un accesoriu obligatoriu cocalarilor, la fel ca lantul gros purtat peste maieu, pentru ca se vede ca modul de folosire al aparatului foto este „esti liber sa faci ce vrei cu el”, mod promovat chiar de fotografi si jurnalisti.
Pe de alta parte, am facut poze cu personaje care nu isi doreau sa fie fotografiate, poze care vin sa confirme fix situatia de conflict de care ziceai in articol: iti fac poze fara sa iti cer voie pentru ca m-ai enervat si urmeaza sa platesti:
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=528089597244950&set=a.526898420697401.1073741829.100001317436909&type=1&theater
In alta ordine de idei, presupunand ca o poza trebuie sa spuna o poveste, care e povestea din spatele unei poze cu fata schimonosita de draci a unui om in spatele unui ghiseu? Ce vrea sa spuna? „Uite ce am reusit eu sa enervez pe cineva cu aparatul foto?” Asta e noul trend in street photography?
Ce tare e faza de la Mac 🙂
Da, asa cum am scris intr-un comentariu, daca ar fi facut macar ceva sa para ca ii intereseaza daca ma deranjeaza, nu ma enervam.
On topic, m-am mai gandit zilele astea la subiectul fotografierii oamenilor pe strada, mai ales ca anul care vine voi documenta un proiect in America.
Cred ca reactia subiectului in fata obiectivului este cel mai bun barometru al valorii fotografului. Nu ai cum sa faci poze bune, mai ales cu oameni, daca nu esti cat de cat empatic, simpatic si intuitiv.
Asa cum este evident ca ai fost in Myanmar, unde toate cadrele au iesit bestiale, desi aia de pe acolo mananca fotografi cu sos picant. 🙂
Sper ca toti fotografii si utilizatorii de aparate foto sa citeasca comentariul tau si sa inteleaga si sa imprumute o farama de bun simt. Felicitari pentru comentariu!
Am patit si eu asta cand fotografiam o casa veche, au iesit chiriasii si mai sa ma ia la bataie pe motiv ca m-a pus vreun viitor fost proprietar sa fac poze ca sa ii evacueze!
Dincolo de multiplele aspecte legale, educationale, culturale etc, eu cred ca lucrurile sunt un pic mai simple: da, e vorba de o neincredere generalizata, pornita pe de o parte de la numeroasele filmari / inregistrari cu camera ascunsa si, pe de alta parte, de faptul ca foarte multi au activitati mai mult sau mai putin legale ; iar intrebarea de final a d-lui Petreanu – „cum de-ai facut sa ai succes” – de fapt e incompleta: „cum de-ai facut sa ai succes, cand se stie ca in Romania nu poti avea succes numai prin munca cinstita?” Si de-aici toata frustrarea, incrancenarea, nervii, suspiciunea …
Si eu detest sa fiu fotografiat. Si sigur nu e pentru ca ma gandesc ca face cineva bani cu mutra mea boccie. Ma feresc atunci cand bag de seama si regret ca nu sunt scotian in kilt – ca sa le ofer mama subiectelor.
Chestie de bun simt as zice, sa ceri voie intai.
Si nu prea inteleg legatura cu succesul, chestie care spune probabil mai multe despre mine, da’ orj’cat…
Nu se intreaba cum ai facut sa ai succes si pentru ca multi dintre ei stiu foarte bine cum se obtine succesul, mai ales in Romania. Pe baza de pile, de relatii sus si foarte sus-puse si pe baza de sustinere a unei gasti. Apoi, drept sa iti spun, la Praga un ceh era sa ma bata pentru ca intentionam sa-l fotografiez, iar isonul i l-au tinut instantaneu alti vreo 10 oameni. Cand ai suferit trauma securista in trecut si auzi ce face securitatea actuala, parca nu-ti mai arde de poze. Altfel, de acord ca romanii sunt extrem se incrancenati, ba unii se iau extrem de in serios. Cam orice emisiune sau interviu bazate pe spontaneitate sunt sortite unui evident esec in Romania.
Actul fotografierii in spatiul public (excluzand cladirile cu caracter special) este liber. Problema se pune apoi: „ce faci cu poza” dupa momentul fotografierii. Si cam atat. Restul e o joaca intre morala si mitocani.
Draga Vlad,
Ca suntem de un leat, iti aduci aminte de cartile politiste din copilarie, cu microfilme in bagaj, spionaj, povesti fabuloase ale militienilor vajnici…
Eu din articolul tau vad perspectiva unor fotografi urmariti national si international de legi si care se transforma in subtili pastratori de imagini pe care nici o temperatura Farenheit nu reuseste sa le stearga, un fel de masonerie moderna a pixelilor organizata intr-o societate mai mult sau mai putin secreta.
Cate carti si cate filme se pot scrie / face: Tom Cruise cu DSLR-ul in ochelari in Mission Impossible n, prezentand poze din Piata Obor, Golden Eye (evident diafragma 1/16) despre plagiatul unui prim-ministru, Petreanu’s Eleven (sper sa obtin rolul lui Brad Pitt in filmul asta si sa scriu scenariul) demonstrand ca la table poti sa castigi milioane de euro, etc
Personal, am fost luat pe sus de bodyguarzii unei cladiri de pe Nerva Traian si de atunci cam evit fotografia de strada, cu exceptia cazurilor in care ma fac ca pozez avioane si declansez taman cand obiectivul coboara tangent cu subiectul.
Altfel, Vlad Eftenie are un portofoliu foarte bun de fotografie urbana, de recomandat oricui vrea sa fotografieze oameni pe strada.
Vlad, toate ca toate, da’ pepenii, pepenii doamnă…erau de Dăbuleni?
Doamne, da’ câți scrobiți plicticoși a scos la iveală articolul ăsta, ce de importanți fără importanță… n-aș fi crezut.
Zâmbiți, fraților, când vă pozează un străin, că nu vă fură nimic… Ce atâta fasoneală pentru un zâmbet și o stare pozitivă?
A-oleo…
Ca să nu mai deranjezi pe nimeni că faci poze fără să ceri voie, îți recomand să te deghizezi într-un turist …. cu ”ochii oblici”. Și să mormăi ceva, de preferință – japoneza.
Mai durează maxim doi ani pana vă încape google glas pe mana cocalarilor. Sa te vad atunci cum zâmbești 😀 Bineinteles știind ca toți „gogu-forografu” te vor înregistra „by default” cu noul lor gadget. De dronele care te vor fotografia oricând de la coltul ferestrei nu trebuie sa mai zic nimic… sunt deja aici.
Domnul Petreanu s-a referit mai degraba la relatiile interumane surprinse, acolo unde orice relationare in mediul public este perceputa ca o posibila agresiune.
In alte locatii, ospitaliere de felul lor, oamenii isi deschid sufletul si iti ofera gratuit „intimitatea” lor, dezinvolt, contrar ipostazelor in care romanii din discutie trag cu dintii de tine, in ideea unui posibil castig pierdut sau al unei agresiuni presupuse. O fi chiar naivitate?
Exact, multumesc.
Sper ca doar la voi in Bucuresti….
Daca-i zambesti unei persoane ii vei crea dependenta. There’s always more.
Am citit un articol frumos despre fotografie urbana si se recomanda acolo sa ceri permisiunea subiectului daca faci poze oamenilor pe strada.
Nu e vorba ca oamenilor li se ia ceva cand ii pozezi, dar poate fi vazuta ca o invadare a spatiului personal, chiar daca te aflii pe un loc public.
Vlad: Si daca n-am chef sa ma pozezi? Dreptul tau de a ma fotografia este mai mare decat dreptul meu de a nu avea chef?
Poate sunt frecat la cap de griji si un zburdac cu 50fix ma enerveaza. Poate sunt cu amanta si n-am chef sa imi apara poza pe ziduri. Poate am cearcane si poza o sa imi strice imaginea de barbat gigoloi. Poate nu imi place de moaca ta.
Daca iti cer sa imi stergi poza, dece te transformi intr-o pizda proasta lovita de viata complicata a artistului, care nu este inteles de lumea normala?
astea ar trebui sa fie dileme pe care le ai, indiferent de care parte a lentilei te afli. La wacken, unde este un circ total, cred ca am pozat pe la 1000 de oameni. Evident, nu s-a suparat nimeni.
In Stocholm un grup e punkeri m-a rugat sa sterg poza, pe care le-o facusem. Dai Delete si mergi mai departe
Nici mie nu-mi place sa fiu fotografiata fara consintamant, dar nici n-am indraznit sa apostrofez pe cineva pentru asta. Iar cand imi este fotografiat copilul, sunt de-a dreptul iritata…Si sa va expun motivele mele…de unde stiu eu ce maniac, pedofil imi fotografiaza copilul, vad f multe persoane cu aparate care par profi, dar ce stiu eu despre ei…si nici nu vreau sa-mi apara poza pe undeva (mai este si cochetaria feminina…poate nu-mi sta parul bine :)), indiferent de cat de artistic e facuta si cat de nobil ar fi scopul, pe de alta parte ii inteleg si pe fotografi, asa ca va rog, nu aruncati cu pietre!
Relax, copii. Câtă încrâncenare, suspiciune, stres, „să moara capra vecinului”, etc. Vorba spotului „N-ai cu cine … ” 🙁