Cea mai bună şcoală te pregăteşte pentru viaţă, nu (doar) pentru un job

Cu vreo lună înainte de bacalaureat, profesorul de matematică – dl. B., să-i zicem – ne-a ridicat pe rând în picioare: „la ce dai?”

Unul după altul, i-am spus pentru ce se pregătea fiecare dintre noi – medicină, ASE, politehnică şi ce-o mai fi fost – iar el ne-a explicat tuturor celor ce-i eram antipatici cum vom rata intrarea la facultate – şi viaţa – şi cum vom ajunge nişte terchea-berchea cu târnăcop, la săpat de şanţuri pe haoticele şantiere ale patriei comuniste.

Mie, de exemplu, mi-a spus că mai bine nici nu mă mai duc la examenul de admitere, ca să nu pierd vremea.

4 ani îl văzusem aproape zilnic pe dl. B (se făcea o grămadă de matematică la clasa mea). Ne-a umplut nenumărate table cu teorii şi demonstraţii iar noi i-am umplut, la rândul nostru, vrafuri de caiete cu ecuaţii, exerciţii şi probleme rezolvate repetitiv, până la înnebunire. Nu mai ţin minte nimic din anii aceia – în schimb n-am să uit vreodată dispreţul lui strivitor din ziua în care m-a anunţat, şi pe mine, alături de alţi câţiva, că nu sunt bun de nimic.

Aşa cum n-o să uit nici uluirea lui cu accente de panică, la un an după ce terminasem liceul, în ziua în care am revenit cu gaşca la şcoală doar ca să-i spunem că toţi, dar absolut toţi cei cărora ne prezisese dezastrul trecusem cu bine de admitere şi eram de-acum studenţi.

Nu mai ştiu nimic din datele, regulile, formulele, denumirile şi teoremele care mi-au fost predate în şcoală.

Mi-i amintesc pe profesorii mei, însă, după felul în care m-au pregătit pentru viaţă.

Le ţin minte lecţiile despre lucrurile cu adevărat importante – despre pasiune, dedicaţie, concentrare, încăpăţânare, capacitate de revenire după câte un eşec. Îi ştiu cu rele şi cu bune. Îl ţin minte pe profesorul de sport pentru nedreptate şi pentru că m-a bătut, la o oră, doar pentru că-i plăcea să bată elevii. Nedreptatea arbitrară face parte din viaţă. Pe profesorul de fizică îl ţin minte pentru că aştepta mereu mai mult de la mine şi nu se ferea să-mi trântească un doi în catalog, după un zece, ca să înţeleg ce înseamnă responsabilitate şi constanţă. Pe profesoara de română dintr-a şaptea n-o s-o iert niciodată că a murit taman când întâlnisem, în sfârşit, o profesoară de română cu adevărat pasionată de meseria ei. Pe profesorul de chimie anorganică îl văd şi-acum, vrăjitor în laborator, un creator de fum şi flăcări ca nimeni altul. Celei de chimie organică o să-i fiu recunoscător toată viaţa că m-a lăsat corigent, un trimestru, şi mi-a arătat că din înfrângeri înveţi mai mult decât din victorii. Un maistru de „lucru manual” mi-a rupt urechea şi mi-a oferit experienţa de neuitat de a fi victima unui abuz. Un profesor de desen tehnic mi-a demonstrat că nu e interzis profesorilor să fie prieteni cu elevii lor. O profesoară de geografie era atât de pasionată de materia ei încât am devenit cel mai bun elev din clasă, doar pentru că entuziasmul ei era molipsitor.

Eu cred că şcoala cea mai bună este cea care te-nvaţă să-ţi găseşti chiar tu propriul tău drum, să fii adaptabil, deschis provocărilor, creativ – nu cea care-ţi îndeasă-n cap cele mai multe cunoştinţe teoretice.

Curricula României este încă una de secol XIX (sursa) – dar nu peste tot. Pe ici, pe colo, unele instituţii de învăţământ valorizează inteligenţa înaintea repetiţiei papagaliceşti. Priviţi exemplul liceului internațional Avenor, care promite următoarele: „Noi nu urmărim să creștem matematicieni, fizicieni, IT-iști, lingviști etc. Noi urmărim să dezvoltăm ființe umane capabile să se adapteze la o lume mereu în schimbare și să folosească ceea ce au acumulat acolo unde le este util, indiferent de domeniu.” Pe 7 mai, liceul internațional Avenor organizează o zi a porţilor deschise, un eveniment în cursul căruia părinţii şi elevii vor putea afla cum se desfăşoară orele în această şcoală acreditată Cambridge şi cum sunt pregătiţi elevii pentru viitor, nu strict pentru o meserie anume.

(Ilustraţie – Shutterstock)