Ceaţă în Canalul Mânecii – continentul, izolat

„O fractură istorică”, au titrat site-urile (britanice) în această dimineaţă, după ce prim-ministrul britanic David Cameron a blocat prin veto propunerile franco-germane de schimbare a Tratatului Uniunii.

Lui Cameron i se ceruse alaltăieri, în Camera Comunelor, să dea dovadă de „nişte spirit de buldog care să umple de mândrie Britania”. Ceea ce s-a şi întâmplat, Cameron refuzând să accepte ideea integrării fiscale a Uniunii fără să i se ofere Regatului Unit un statut excepţional şi dreptul de a alege ce măsuri aplică sau nu.

Într-un fel, Europa imaginată de germani răspunde visului multor români. Vorba ceea – ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se şi întâmple.

Germania şi Franţa au decis, în consecinţă, să meargă înainte cu un tratat inter-guvernamental al zonei euro, căruia să i se poată alătura şi alte ţări doritoare să adopte, la un moment dat, moneda unică (şi noile reguli). 23 din cele 27 de state ale Uniunii s-au alăturat cuplului Merkozy – au rămas pe dinafară Marea Britanie şi Ungaria (ce l-o fi împins pe Viktor Orban să dea cu flit nemţilor e deocamdată un mister), iar Suedia şi Cehia vor decide după consultarea parlamentelor. Ştirile nu spun nimic despre dl. Băsescu, dar sigur era şi domnia sa pe acolo, pe undeva (pe de altă parte, să nu fim nedrepţi, ştirile nu spun decât despre Cameron şi Merkozy).

De sute de ani, nucleul dur al politicii externe britanice este: „să nu lăsăm nici o ţară să domine Europa”. Ce să fi făcut Cameron, condiţionat genetic de această filozofie, când nemţii au preluat de facto Uniunea Europeană şi se pregătesc s-o transforme în SUE – Statele Unite ale Europei?

Am o stranie senzaţie de deja-vu. Din nou, Anglia rămâne singură, împotriva unei Europe dominate de nemţi (francezii pot spera, dacă vor). În acest moment, englezii par egoişti şi nedrepţi – păi cum, întreaga construcţie europeană e în flăcări şi ei vor un tratament special? N-au decât să se refugieze pe insula lor şi să ne lase pe noi, europenii, să ne vedem de nenorocirea noastră.

Dar în spatele acestei indignări la minut se ascund întrebări dificile pentru viitorul nostru. Ce fel de Europă vom avea – şi cum ne va afecta asta pe fiecare dintre noi?

Până acum, Uniunea Europeană era un loc în care fiecare avea o voce – inclusiv România, chiar dacă a preferat să tacă mai mereu, măcar exista acest drept şi această posibilitate, de a influenţa şi de a decide.

În viitoarea Europă, există disziplin, ordnung şi regulaţionen. Deciziile se iau nu cu unanimitate, ci cu majoritate (85%, dar totuşi), bugetele se vor trimite la aprobat la Bruxelles înainte să intre în vigoare, cotizaţiile se plătesc la timp, conform programaţionen, fără excepţionen.

De la o Europă a diversităţii trecem la una a eficienţei decizionale, care va lăsa pe toţi cei mici pe dinafară, şi încă destul de schnellung.

Unul din instrumentele suverane care nu vor mai fi accesibile statelor membre este deficitul bugetar şi folosirea acestuia pentru grăbirea dezvoltării. România nu se va mai putea îndatora, de exemplu, ca să construiască autostrăzi, linii de cale ferată, aeroporturi, sau să investească în învăţământ, în cercetare, în sănătate etc.

Dar, pe de altă parte, să fim cinstiţi – nici până acum n-a prea făcut-o; banii destinaţi dezvoltării naţionale au ajuns, mai mereu, în buzunare private, servind pentru dezvoltarea a numeroase famiglii.

Pe de altă parte, ştiţi cum se spune: ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se şi întâmple. Într-un fel, Europa imaginată de germani (şi acceptată de francezi şi de restul cam cu forţa) răspunde visului multor români, care au putut fi auziţi, de zeci de ani, mormăind prin cârciumi: nouă ne trebuie nişte nemţi, păi dacă ne-ar lua şi pe noi nemţii, aici numai nemţii mai pot face ceva…

Iaca, vin nemţii.

Din nou.

Suspect e că britanicii au rămas pe-afară.

Din nou.