Celebritatea bloggerului, mereu surprinzătoare

Se face tratament anti-țânțari prin cartier (se dezțânțărizează?). O Dacie papuc se plimbă pe străzi, în recunoaștere; mai târziu o să sufle spre curți nori de insecticid dintr-un tun pneumatic.

Dacă tot sunt pe-afară, îi fac semn. Oprește. La volan, meseriașul, în dreapta, șefa.

– Săru’mâna. Nu intrați și-n curți?
– Nu, că bate patruj de metri.

Insist, ca un pensionar fără treabă:

– Totuși, n-are cum să ajungă și-n spatele casei, că nu se curbează jetul. Dacă vreți să dați în curte, poarta e deschisă, să știți.

Șefa se uită la mine cu o privire albastru-cenușie.

– Vă știu, face.

Se umflă pipota-n mine. O ascultătoare?

– Dumneavoastră gătiți piept de rață cu sos de afine și risotto cu șofran.

Singura rețetă publicată pe blogul meu, carevasăzică. Poate ar trebui să mă reorientez?

****

Chef într-o cârciumă mexicană din București. Suntem o gașcă zdravănă de amici puși pe chefuit în salonul „mare”, de fapt o cămăruță de locuință veche în care patronii au înghesuit 4 măsuțe. Una este ocupată de niște necunoscuți, pe celelalte trei le-am luat noi în stăpânire, claie peste grămadă, dar nu ne deranjează. Nu ne mai deranjează, pentru că mai avem un pic și terminăm rezervele de tequila și bere ale locului. E ziua unuia dintre noi, suntem gălăgioși (rău), nu-i invidiez pe vecinii noștri de masă.

Nici ei nu sunt deloc fericiți, dar n-avem cum să ne dăm seama. Nu mai avem cum.

După un timp, vecinii plătesc și se ridică să plece. Doi pași și se opresc lângă noi.

– Domnu’ Petreanu, mă scuzați, face unul dintre ei. Vă citesc blogul, foarte mult îmi place cum scrieți.

Se face o liniște atât de adâncă încât se-aude cum crește rânza-n mine. Un cititor! La masă, vedete de televiziune cu notorietate națională, lume cunoscută, voci celebre, dar cititorul meu doar pe mine mă vrea. Ce triumf!

– Aș vrea să vă zic ceva, dacă tot ne-am întâlnit, continuă cititorul.
– Dar vă rog, vă rog, fac eu, foindu-mă-n scaun cât să las penele să se umfle artistic.
– Data viitoare luați-vă un separeu, că ne-ați înnebunit cu gălăgia.

Badum-tsssss.

*****

Umblu prin Hornbach ca un argonaut în căutarea holțșurubului de aur. Pe un culoar, un cuplu-mi stă în drum, abia-mi face loc să trec. Ce oameni nesimțiți.

Ea îi dă un cot lui, îi șoptește ceva. Se uită înspre mine, amândoi. Șușotesc. M-au recunoscut. Ce oameni drăguți.

El își ia inima-n dinți:

– Sunteți Vlad Petreanu, nu?
– Da, zic eu, și clipesc des, jucând modestia.
– Îmi place cum scrieți, să știți.
– Mulțumesc.
– Amândurora ne place, de fapt.
– Mulțumesc, mulțumesc, răspund, străduindu-mă să mă-nroșesc un pic (nu cred că-mi iese).
– Ce voiam să vă-ntreb.
– Vă rog.
– De ce nu mai scrieți nimic pe Daily Cotcodac? Că n-ați mai publicat demult.

Ce oameni.