Pe râul Kok, la vreo 20 de km în amonte de Chiang Rai, Thailanda, este un sat al unor refugiaţi din Myanmar, din tribul Akha. Sunt oameni săraci după orice standarde statistice. Trăiesc în colibe acoperite cu stuf. Dorm pe rogojini. Se spală în râu. Au un pic de teren fertil după o coamă de munte – acolo cultivă ce pot, orez, porumb, soia. Cresc găini şi câţiva purcei. Nici câini nu prea au – câinii mănâncă, iar mâncarea e puţină. Au o bisericuţă creştină în sat – de ce nu m-am mirat să remarc că e cea mai zdravănă construcţie de acolo?
Când am ajuns, cu barca, am întrerupt o leapşă a copiilor din sat. Era fetiţa aceasta, sus pe o stâncă. Ne-a văzut de departe şi a dat alarma:
Copiii au primit dulciuri şi s-au bucurat. Au alergat în faţa noastră, pe potecă, avertizând sătenii. Au ieşit câţiva să ne privească. În mijlocul satului, pe un loc bătătorit, se întâmpla o miuţă. S-au oprit şi ei, un pic, să se uite la noi, care ne uitam la ei. Am vorbit un pic, cu mâinile, cu zâmbete. Pe margine, un bărbat ţinea un câine. O femeie s-a apropiat şi l-a pulverizat cu insecticid. Câinele s-a smuls din mâinile stăpânului, urlând de groază. Satul a izbucnit în râs. Am râs şi noi cu ei.
Când ne-am întors la barcă, leapşa fusese înlocuită de o v-aţi ascunselea. Copiii aceştia nu ştiau că sunt săraci, după orice standarde statistice.
6 comentarii Adaugă comentariu
Mi’aminteşte de pungile cu pixuri pe care le cărăm cu noi în expediţii, de feţele arse de soare, aspre de atâta nisip – şi de degeţele acelea cu unghiuţe negre, lipite de portieră, prin care ne privesc la fiecare oprire şi ne cer „msieu, cado?”
uneori ne’ar da ceva – poate toiagul cu care îşi mână caprele – în schimbul a orice „suvnir, msieu!”
Mi-ai amintit de un lucru din copilarie. Cand imi petreceam vacantele la parintii mamei stateam timpul cu copii din vecini. Toti aveau parinti care lucrau la o ferma si fiecare visa ca peste ani sa preia postul tatalui sau. Cei mai multi dintre parinti lucrau pe tractoare, combine, batoze etc. Si nu aveau jucarii, asa ca isi confectionau tractorase , treieratori, semanatori, pluguri, discuri, grapa. remorcute din sarma de aluminiu. Aveau colectii intregi. Cei mai smecheri dintre ei isi permiteau sa-si faca din sarma de cupru sau sa le „tuneze” cu tot felul de cablarii colorate. Si apoi ne adunam la o nisiparie, construiam drumuri, imparteam teritoriul pe loturi si incepeam muncile agricole. :)) Eram fericiti. Acum majoritatea celor de atunci chiar lucreaza in agricultura pe astfel de masini, sunt casatoriti, au copii. La o aniversare am cumparat niste jucarii pentru un fin, copilul unuia dintre vechii prieteni din copilarie, printre jucarii tot felul de masinute si un tractoras de plastic, „ultima generatie :)) „. Tat’su ii facuse un tractoras din sarma, ca pe vremea copilariei noastre. Cand s-a vazut copilul cu jucaria in mana, s-a dus si l-a asezat langa tractorasul de sarma. Se uita cand la unul, cand la altul si a zis ca el se joaca tot cu cel de sarma, pentru ca pe ala stie sa il repare. :))
Nu stiau si erau fericiti! Oare nu e mai bine asa? 🙁
Esti fericit cand esti multumit cu ce ai. Altfel, poti avea averi nemasurate, ca tot nu dormi linistit.
Minunata fotografie! Felicitari.
Kit, eşti prea amabil. Mulţumesc.