Deceniul Iohannis – deceniul de-democratizării României

Trebuie să vedeți ultimul documentar Recorder – Deceniul Iohannis. 10 ani au trecut ca o clipă, nu? Și în tăcere 🙂

E un material excepțional, o descriere foarte bună a acestor două mandate de trădare a alegătorilor, a speranțelor lor, a așteptărilor față de cel – față de cei! – cărora le-au dat votul și încrederea.

Marea calitate a documentarului este că pune în context președinția Iohannis și explică, prin declarațiile și dezvăluirile celor intervievați, cum și cine ia decizii, de fapt, în România, și cât de adâncă este falia între ce vrea poporul și ce decide sistemul.

În material apar foști miniștri, magistrați, parlamentari, un fost prim-ministru și, desigur, jurnaliști și analiști politici, care nu doar că au urmărit atent acest deceniu și momentele lui importante, dar au și fost implicați direct în deciziile relevante pentru societatea noastră luate în acest timp – sau observarea acestor decizii.

Sunt unele dezvăluiri năucitoare, literalmente cu implicații penale, pe care le fac unii dintre cei intervievați.

De exemplu, la un moment dat, Daniel Morar declară, cu subiect și predicat, că SRI s-a implicat direct în alegerea președintelui Curții Constituționale a României.

Daniel Morar, fost șef al DNA în perioada 2005-2012 și fost judecător al CCR în perioada 2013-2022, spune așa:

„Domnul judecător care voia să fie președinte, dintr-o dată nu mai voia; ca domnul judecător să-mi spună ulterior că a fost sunat de către cei de la SRI să-i spună să aleagă pe altcineva președinte, să voteze pentru altcineva. Sunt fapte.”

Este incredibil – într-un stat normal, această afirmație asumată public de către unul dintre cei mai importanți magistrați din istoria recentă a României ar trebui să determine o anchetă imediată și extinsă pentru aflarea adevărului și eliminarea completă a acestor influențe subterane, nu?

Dacă asta se întâmplă în cazul CCR, ne putem imagina ușor cam cum se iau deciziile în restul instanțelor – iar rezistența magistraților în fața unor asemenea abuzuri este nulă. Justiția „independentă” a fost cumpărată cu locuri de muncă garantate și salarii uriașe, diurne, pensii speciale nesimțite și pensionări în floarea vârstei.

Un alt intervievat, deputatul Dan Vîlceanu, fost ministru al Finanțelor, fost ministru al Transporturilor, fost ministru al Investițiilor, descrie și el o scenă uluitoare. Astfel, mai mulți lideri ai PNL, printre care și Florin Cîțu, președintele PNL și prim ministru la momentu respectiv, au avut o întâlnire politică, de negociere a politicilor de guvernare, cu lideri din PSD, printre care și Marcel Ciolacu și Sorin Grindeanu, într-o vilă de protocol a SRI, și în prezența directorului SRI de atunci, Edward Helvig. Vîlceanu presupune acum că rolul lui Helvig era să țină sub observație negocierile politice și se asigure că liderii politici guvernamentali urmau să facă ceea ce se aștepta de la ei.

Formidabil, nu?

O țară capturată de serviciile secrete, care își fac propria politică prin manevrarea și manipularea președintelui României, speculând slăbiciunile acestuia – apetența pentru lux pe bani publici, vanitatea, sinecurismul.

Un deceniu al de-democratizării, cum spune, foarte bine, Cristian Ghinea.

Foarte bună și întrebarea politologului Cristian Preda: ce rămâne după acest deceniu? Ce rămâne după Iohannis? Pentru că fiecare dintre președinții de până la el au lăsat o moștenire, cu bune și cu rele – Iliescu cu mineriadele, desigur, dar și cu inițierea proceselor de aderare a României la UE și NATO; Emil Constantinescu, cu slăbiciunile și abandonurile sale, dar și cu deciziile strategice din timpul războaielor fostei Iugoslavii care au dus România în NATO; Traian Băsescu, conflictual, dar care a reușit ridicarea stegulețelor roșii din drumul României către UE. Dar Iohannis? Ce lasă el în urmă? Care este moștenirea lui? Singurul său proiect, România Educată, este un eșec monumental, pentru că Educația este în continuare un sistem osificat, politizat, de o ineficiență și o corupție înspăimântătoare. Justiția a devenit un stat în stat, interesată doar de propriile ei beneficii și avantaje salariale, de pensionări în floarea vârstei, cu pensii speciale, salarii uriașe și slujbe garantate.

România a apucat pe o a treia cale. Nu este nici democrația aceea în care poporul decide tot, chiar și când decide împotriva propriilor sale interese – cum au britanicii cu Brexitul – dar nu este nici o pseudo democrație iliberală, cu lideri autoritariști stridenți – cum au ungurii, cu Orban. România este o democrație originală, în care serviciile secrete domină din penumbră toată viața politică și, implicit, și o bună parte din fluxul banilor publici, practic necontrolate. Singurul noroc al României este că, cumva, aceste servicii au considerat, la un moment dat, că e mai avantajos ca țara să facă parte din structurile euro-atlantice – dar dacă mâine se răzgândesc?

Dar, știți, tot noi avem posibilitatea să le stricăm jocul. E suficient să nu le votăm conservele. Cum știm care sunt acestea? Păi este evident, iertați-mă. Uitați-vă la cv-urile favoriților să intre în turul doi la alegerile prezidențiale de duminică. Uitați-vă la trecutul lor profesional și politic. 6 din primii 7 sunt în mod evident niște conserve ale serviciilor secrete, nu trebuie să fii prea perspicace ca să observi asta. Așa că știți ce aveți de făcut. Țin pumnii și mai vorbim luni despre ce am votat cu toții.