Despre ce nu-mi pot permite să pierd (şi un concurs pentru cititori)

Într-o bună măsură, lucrurile pe care ni le dorim ne şi definesc. Am văzut oameni care-şi pierd minţile când vine vorba de aur; altora li se-ncurcă gândurile când aud de pământ, sau de case, sau de maşini, sau de femei. Puterea ia multe minţi. Banii, aproape pe toate. Se joacă destine pe-un zar, se pierd vieţi pe-o treflă. Căile prin care te-nnebuneşte o dorinţă sunt nenumărate, nesfârşite.

Eu cred că poţi fi definit atât de lucrurile pentru care ne dăm pierzaniei ca să le obţinem, cât şi de cele pe care nu ne permitem să le pierdem.

E o chestie de alegere. Priviţi în jur şi veţi vedea că toţi au făcut, la un moment dat, această alegere.

Mie, de exemplu, mi-e de neînlocuit o fotografie alb-negru, veche de mai bine de 30 de ani. Lângă mine, tata râde, fericit, în acest cadru; mama manevrează aparatul şi cere un pic de disciplină, că filmul n-are decât 36 de poziţii, nu poţi face risipă. Eu, timid, schiţez un zâmbet. Eu eram, de altfel, eroul întregii întâmplări: cerusem să văd oraşul, că primisem buletin de câteva luni şi eram mare de-acum, nu mai puteam sta doar în cartier. Ne-am plimbat pe Calea Victoriei, am văzut Palatul Regal, CC-ul, teatrul Tănase, Odeon, Capşa, Magazinul Victoria. Ne-am oprit mai târziu la Curtea Veche unde, printre ruine, am reascultat poveştile cu voievozi şi turci – tata era un profesor de istorie pasionat. După un timp, am regăsit filmul şi am expus cadrele. Pelicula s-a pierdut apoi, pentru totdeauna. A rămas această imagine, azi declanşatorul unei retrăiri de o după-amiază.

Mai este camera foto pe care am primit-o de la ai mei, după ce i-am bătut nemilos la cap, prima mea cameră foto, un rangefinder Kiev cu lentilă fixă Jupiter. Camera aceasta a umblat cu mine tot liceul şi în primii ani de facultate, apoi la ziar, un timp, în geanta mea de reporter debutant. N-am devenit niciodată un fotograf veritabil, dar aparatul m-a învăţat, cât s-a priceput, cum să interacţionez mai uşor cu oamenii, prilejuindu-mi multe conversaţii interesante şi una-două iubiri de neuitat.

Mai este o carte care mi-a explicat mai bine şi mai clar decât oricare alta ce înseamnă meseria care m-a ales s-o practic. Un volum care, fizic, poate fi înlocuit, dar al cărui suflet şi raţionament m-au impregnat şi au schimbat pentru totdeauna modul în care mă raportez la jurnalism.

Mai este, fireşte, maşina mea, despre care aţi tot citit aici, acum deja veche, cam zgâriată pe toate părţile după atâţia munţi şi atâtea râpe câte a traversat, îmbogăţită şi ea, într-un fel, de ţările pe care le-a străbătut, ducându-mă la întâlniri cu locuri, oameni şi emoţii.

Şi, în fine, laptopul, primit pe când moşeam în regim de urgenţă naşterea unei noi televiziuni, acum câţiva ani, un obiect de-acum binişor hărtănit şi altfel profund îngăduitor cu stăpânul său, un loc unde-mi sunt arhivaţi ani şi ani de muncă, proiecte, proceduri, concepte, formate, evaluări, cereri, articole, fotografii şi câteva despărţiri..

Încerc să am grijă de toate aceste lucruri. Reuşesc, mai bine sau mai rău. Nu ştiu ce ar putea distruge camera, de exemplu, doar e rusească, furată de la nemţi, deci nemuritoare. Ştiu ce ar putea ucide maşina şi încerc să fiu mereu atent şi la ceilalţi, în trafic. N-am nici o idee în câte feluri ar putea fi omorât calculatorul, dar sunt sigur că în foarte multe; îl protejez cu un antivirus eficient.

N-aş dispărea dacă ar dispărea vreunul dintre aceste obiecte. Dar cu siguranţă aş fi, deodată, mai sărac, în feluri greu de măsurat altfel decât dinlăuntru.

Articol sponsorizat de Kaspersky Lab Romania. Puteţi câştiga, prin tragere la sorţi, una din cele 5 licenţe Kaspersky Internet Security 2013, fiecare valabilă un an/calculator. Pentru asta, e suficient să scrieţi un comentariu la acest articol prin care să anunţaţi că vreţi să participaţi la concurs – lăsaţi şi o adresă de e-mail validă. Dacă adăugaţi în comentariul respectiv şi propriile voastre poveşti despre lucrurile pe care nu vă puteţi permite să le pierdeţi, sau pe care le-aţi pierdut şi după care vă pare şi azi rău, cu atât mai bine, vizitatorii blogului vor avea mai multe de citit (dar nu e obligatoriu, evident). Concursul rămâne deschis, ca de obicei, 24 de ore, după care comentariile se închid şi urmează tragerea la sorţi. Câştigătorii vor fi anunţaţi prin e-mail şi numele lor vor fi publicate pe blog după ce confirmă. Baftă!