Dumitru, vânzător de ziare

Are locul lui la capătul scării rulante, pe sensul de coborâre. Nimeni nu i-l poate lua – pentru că nimeni nu încape acolo, aşa cum încape el, strâns între un stâlp şi o uşă masivă de metal, sprijinită de perete. A fi mic are şi avantaje, totu-i să le identifici la timp.

– De unde ai, mă, mustaţa aia?
– De sus, de la biluţe.
– Şi cum ai pus-o?
– Păi se lipeşte, are un lipici special, zice, netezind-o cu amândouă mâinile.
– O mai dai jos?
– O mai dau, da’ nu acu’. Vrei şi tu una? mă întreabă, privindu-mă atent. E de părere că nu mi-ar sta rău cu o mustaţă.
– Nu, mersi. Auzi, da’ câte zile poţi s-o porţi?
– Muuulte, face, imprecis.
– De când o ai?
– De vreo oră.

Îi întind un leu. Îmi întinde un ziar.

– Ce-i ăla?
– Cancan.
– Nu vreau, ţine-l tu. De unde le ai?
– Mi le-a dat şi mie un băiat.
– Şi? Ai vândut ceva?
– Păi mai mult mi-a dat lumea bani fără să ia ziaru’, zice, cu o urmă de regret. Nu e cerşetor, face o treabă, câştigă un ban şi îşi cumpără şi el lucruri, ca oamenii mari. Mă rog, oamenii mari n-au nevoie să-şi ia mustaţă, ei pot să-şi lase, la o adică, dar în sfârşit, e prea devreme în viaţa lui pentru asemenea bătăi de cap.

– Cum te cheamă?
– Dumitru.

Şi , după o ezitare de o secundă:

– Tu poţi să-mi zici Mitică.

De-acuma ne ştim, i-am făcut poză cu mobilul.