Cum evaluezi cu Brio performanța școlară a copiilor

Când am trecut în clasa a VII-a, tata mi-a făcut un cadou de neuitat: o carte cartonată, cu un desen abstract pe copertă, care avea să-mi înlocuiască, de-atunci încolo, multe dintre orele mult mai plăcute de joacă cu prietenii. Era culegerea intitulată, cu o foarte nepotrivită simplitate, „Exerciții și probleme de matematică”, sub semnătura lui Grigore Gheba. Din punctul meu de vedere, ar fi fost mai nimerit să se numească „Cifruri, criptări, noduri gordiene și luxații mintale pentru nevinovați”, dar nu mi-a cerut nimeni părerea, desigur. Cartea le fusese recomandată părinților mei de meditatorul de matematică. Ar fi trebuit să fie, cumva, instrumentul miraculos prin care eu aș fi deslușit, în sfârșit, secretele unei materii ce-mi era profund antipatică. N-a fost prima dată când meditatorul s-a înșelat în privința mea.

Culegerea lui Gheba a fost doar primul manual dintr-o serie de panacee care n-au funcționat. Convinși că doar repetiția e mama învățăturii, profesorii mei, fie de la școală, fie de acasă, îmi tot dădeau să completez caiete-ntregi de „exerciții și probleme”, cu speranța că, la un moment dat, se va produce undeva în capul meu un declic miraculos și iar tezele mele la mate vor fi atins un nivel (cel puțin) rezonabil. Părinții se conformau cererilor acestora și-mi cumpărau mereu cărți, culegeri, compendii și gazete matematice, una mai frumos prezentată ca alta. Am învățat destul de repede să le apreciez în mod deosebit pe cele care aveau rezolvările la sfârșit, dar nu toți autorii erau atât de naivi.

Problema era că părinții mei trebuiau să se bazeze mereu pe evaluări subiective în privința mea. Nu aveau un instrument independent de măsurare a performanței mele. La școală, eu treceam cu o ușurință năucitoare de la note bune la note proaste. Eram îngrozitor de obraznic și aveam tendința enervantă să iau note mari doar la materiile predate de profesori ce-mi plăceau. Într-un an, luam 10 cu felicitări. Anul următor, la aceeași materie, alt profesor mă lăsa corijent. Eram îngrozitor de obraznic sau încântător de cuminte, după cum reușeam sau nu să empatizez cu cel de la catedră. Dascălii îi spuneau tatei că-s „brânză bună în burduf de câine”, ceea ce cred că-i ținea aprinsă speranța. Meditatorii îl asigurau că „a mai progresat, dar mai trebuie”, ceea ce putea fi adevărat, dar putea fi și numai atitudinea de business a unor furnizori de servicii remunerate. Tata avea cele mai bune intenții, dar inputul era eronat, ceea ce afecta și rezultatul. Așa am ținut-o cu matematica întreg liceul, în cele din urmă, timp în care am avut același profesor de matematică. Ne caracteriza o neclintită antipatie reciprocă. Nici nu mă-necam, dar nici nu înotam, el nici nu mă trântea, dar nici nu mă încuraja. Totul era relativ și niciodată definitiv.

Spre uluirea generală, a mea și a profului de mate mai ales, am absolvit apoi o facultate de inginerie, demonstrându-mi mie însumi, în primul rând, că-s în stare să duc la bun sfârșit orice proiect, oricât de străin mi-ar fi la început.

După care n-am profesat niciodată ca inginer.

E târziu acum – și inutil – să-mi imaginez istoria mea contrafactuală. Sunt atât de mulți factori de luat în calcul, încât nimic n-ar putea fi calculat. Ar fi o ecuație cu prea multe necunoscute. I-ar fi plăcut dlui Gheba, sunt convins, dar eu și dl. Gheba n-am fost niciodată pe aceeași lungime de undă.

Cred, însă, că dacă în adolescența mea ar fi existat un instrument independent și obiectiv de evaluare a performanțelor mele școlare, ne-ar fi fost tuturor mai simplu și mai confortabil. Un sistem standardizat de verificare sistematică a cunoștințelor mele, dar și a înclinațiilor mele, a personalității și psihologiei mele, ceva care să mă plaseze pe locul meu de start într-o generație în care toți ne căutam locul.

Părinților responsabili și profesorilor dedicați – și chiar elevilor care vor să știe unde se află, cu adevărat – le recomand un instrument de testare și evaluare obiectivă.

Neajunsul notelor date de profesori este că ele sunt, inevitabil, subiective. Uneori, sunt nejustificat de mari, „pentru stimulare”. Alteori, ele sunt nejustificat de mici tot „pentru stimulare”. Doi copii pot avea același nivel de pregătire, dar, la tablă, unul este mai convingător și celălalt sufocat de timiditate – ce reflectă, în acest caz, notele lor diferite? La fel ca elevii, și profesorii au simpatii și antipatii. Ne așteptăm ca ei să și le controleze sau le ignore, și probabil că mulți și reușesc asta, ca niște adevărați profesioniști, dar nu toți, nu întotdeauna, nu față de toți copiii. Cum ponderezi aceste variabile când încerci să înțelegi cât de bun – sau de slab – e copilul tău la o materie, sau la mai multe materii?

Cum te asiguri tu, ca părinte, că odrasla va face față cum trebuie competiției școlare? Viitorul său depinde de corectitudinea și obiectivitatea acestei evaluări, nu?

Părinților responsabili și profesorilor dedicați – și chiar elevilor care vor să știe unde se află, cu adevărat – le recomand un instrument de testare și evaluare obiectivă, conceput special pentru a descrie corect nivelul de pregătire la un anumit moment.

Este vorba despre platforma computerizată Brio, care reprezintă o colecție uriașă de teste digitale standardizate pentru elevii de clasese I-XII. Numai la matematică, de pildă, Brio se bazează pe o bancă de peste 20.000 de probleme care acoperă în totalitate programa școlară.

Mi-aș fi dorit să am acces la acest instrument de auto-evaluare în adolescența mea. Mi-aș fi putut folosi energia creativă mai devreme în direcția în care m-a condus oricum, mai târziu, propria-mi personalitate.

Și aș fi evitat și situațiile incomode în care a trebuit să mulțumesc tatălui meu, cu zâmbete pieziș-politicoase, pentru toate culegerile de probleme de matematică pe care mi le-a făcut cadou – cu inima deschisă, sunt convins, dar cu o evaluare greșită a capacităților reale ale odraslei lui.