Forța de frecare turistică a statuilor

Suntem o specie-indigo: învățăm „ca maimuțele”, unii de la alții, să vorbim, să mergem, să mergem undeva și, odată ajunși acolo, să facem ceva anume, la fel ca toți ceilalți. „Obiectivele turistice” sunt ținta unor invazii pe lângă care migrațiile popoarelor par vizite de curtoazie. La Pisa, toată lumea se pozează ținând un turn mic care stă să cadă, dar, iată, acum e salvat. La Roma, toată lumea aruncă monede într-o fântână, ca să se mai întoarcă o dată, cândva, și să arunce altă monedă, pentru altă întoarcere. La Istanbul, toată lumea stă la coadă ca să-și răsucească degetul în gaura din ce în ce mai adâncă dintr-o coloană a Sfintei Sofia, „pentru sănătate”; mai e puțin până se desăvârșește penetrație. La Paris, lumea-ntreagă pune lacăte ale iubirii, cu miile, pe gardul unui pod, până acesta se prăbușește-n râu de la atâta dragoste încuiată.

Mie, superstițiile cele mai interesante mi se par cele în care nu poți desluși semnificația. Mii de turiști fac ce fac alte mii de turiști, dar nimeni nu poate explica de ce. Cum ar fi… frecarea statuilor.

Iată două cazuri, în Praga:

E ca o forță irezistibilă, forța de frecare a statuilor. Ca turist, nu i te poți opune, te-atrage inexorabil.

Cred că Franz Kafka s-ar strica de râs dac-ar putea vedea ce se-ntâmplă cu monumentul ce-i este dedicat.

Statuia pe care o freacă turiștii este inspirată dintr-o scenă a romanului său, Amerika, în care un politician e cărat pe umeri de un personaj gigantic, dar, iată, fără cap, fără mâini și fără picioare. Mii de turiști freacă acum, cu nădejde, pantofii politicianului, cu gândul la toate lucrurile minunate care urmează să li se-ntâmple de-acum înainte. Nu că seamănă foarte bine cu viața reală? Ce ironie! Lipsesc doar niște pupături evlavioase pe bombeuri ca să fie tacâmul complet.

Câteva cuvinte și despre statuia Sf. Ioan Nepomuk, de pe podul Carol.

Podul pietonal peste Vltava este sub un asalt permanent din partea turiștilor (Praga e unul dintre cele mai vizitate orașe ale Europei). Că ploua torențial când am filmat eu a fost un noroc: era ceva mai mult spațiu.

Cât despre sfânt, sunt mai multe versiuni pentru motivul martirizării sale de câtre regele Wenceslas al IV-lea, dar cea mai populară (și, probabil, cea mai departe de adevăr) este că, fiiind confesorul reginei, știa cine este amantul acesteia însă a refuzat să-i spună regelui (deci l-au înecat pe caz de gelozie, cum ar veni). Probabil că mai corectă este versiunea unui conflict de putere între vicarul-general Ioan Nepomuk și rege. Oricum ar fi, Ian a fost aruncat în râu de pe podul Carol, probabil în 1393 (deși se mai vehiculează și alte date, însă nu 1345, după cum greșit spun eu în filmare, scuze) și este venerat ca un păstrător al secretului confesiunii. Și de aceea, evident, oamenii freacă spatele femeii și capul cățelului de pe statuia lui 🙂

Dar, să recunoaștem: ne roade invidia. Turiștii care vin în țara noastră sunt prudenți: ei nu freacă nicio statuie (cine știe ce li s-ar mai putea întâmpla?) și nici bani în fântâni nu prea aruncă (dacă funcționează și ajung să se-ntoarcă?)