Imagini simbol – ale lor, ale noastre

Ce defineşte o fotografie de neuitat? E doar o imagine, nu? Nimic mai mult. Ce o face devastator de puternică, ce-i dă forţa de a ne opri în loc, cum reuşeşte să ne ardă memoria pentru totdeauna?

Iată câteva cadre care au străpuns uitarea. Le ştiţi, cu siguranţă, pe unele dintre ele; sunt parte din istoria umanităţii. Pe altele, eu le-am văzut acum penru prima dată, dar m-au emoţionat la fel cum au emoţionat, probabil, zeci de milioane de oameni prin alte locuri.

Mă sfâşie, de fiecare dată când îmi cade sub ochi, salutul pe care-l adresează John F. Kennedy jr. sicriului tatălui său. Mă cutremură privirea pe care o aruncă Himmler victimelor sale. Încă mă uluieşte sfidarea cu care un mic chinez cu sacoşă albă opreşte o coloană de tancuri, în Tien An Men. Mă înduioşează tandreţea cu care un pompier australian dă apă unui ursuleţ koala. Mă dărâmă, cu totul, femeia care s-a desprins din mulţime pentru a plânge la fereastra unei maşini funerare.

Văzând acest montaj, m-am întrebat care sunt cadrele-simbol ale istoriei noastre. Care sunt fotografiile pe care le recunoaştem din prima, care ne descriu un moment de neuitat?

Eu văd doar câteva secvenţe video şi o singură fotografie. E scena balconului, în care Nicolae Ceauşescu, confuz, pierde controlul mulţimii, pe 21 decembrie 1989 – şi, lipită de secvenţa asta, apropierea camerei, prin fum, de cadavrul răsucit de gloanţe al dictatorului, 5 zile mai târziu, la Târgovişte. Mai e şi setul de scene filmate de sus, în Piaţa Universităţii, în 14 iunie 1990, care arată roiuri de mineri în timp ce bat civili – şi, imediat după, un cadru ceţos cu Ion Iliescu mulţumind unei mase negre, la Romexpo, pentru „înaltul spirit civic de care aţi dat dovadă”. Este momentul lacrimilor, „dragă Stolo”, urmat de o difuză serie de hăhăieli.

Şi o singură fotografie, un cadru tras de un francez, în zilele tulburi ale revoluţiei – „le Gavroche de Roumanie”, coperta Paris Match în acea săptămână din istorie când toată lumea iubea România. Florin Vieru, un copil fugit de acasă şi imortalizat în Piaţa Universităţii, printre tancuri, a devenit un Gavroche care simboliza, atunci, speranţele fără limite ale unui popor chinuit şi traumatizat. Dar Florin Vieru, copilul înfăşurat în tricolor, a ratat ulterior tot ce putea rata, dezamăgind pe toată lumea, pe el însuşi în primul rând.

Are vreo semnificaţie faptul că simbolul revoluţiei şi al speranţei din 89 a dat greş?

Încă un lucru. În faimosul număr Paris Match din ianuarie 1990, o declaraţie a regelui Mihai: „Je suis prêt”. Azi, mă bucur că nu i s-a dat ocazia. Ne-am fi plictisit de el în mai puţin de 5 ani.