Însemnări de reporter: Zicerea lui Dante (I)

Începând de azi, în fiecare sâmbătă, mama mea va publica pe acest blog câte un articol. Ea a devenit jurnalist imediat după război, când împlinise 18 ani, mai întâi la radio, apoi la gazetă. Acestea sunt amintirile ei despre o epocă în care România arăta și se simțea cu totul altfel: la câțiva ani după impunerea comunismului, vechea lume încă mai supraviețuia, pe ici pe colo, dar era eliminată om cu om, zi de zi, de noua putere. Înghețul cuprinsese totul, însă chiar și așa puteai găsi uneori motive de speranță. Organizarea primului Festival Internațional George Enescu a fost, din acest punct de vedere, o surprinzătoare gură de aer proaspăt în aerul închis și îmbâcsit al Republicii Populare.

un guest post de Elisabeta Petreanu

Era luni, pare-mi-se, da, da, luni, 1 septembrie 1958. În ziua aceea nu aveam programat nimic “pe teren”, așa încât am venit la redacție devreme. Mai devreme ca de obicei.

M-am apucat să citesc ziarele.

În redacția României libere exista o regulă: în fiecare birou se afla un set cu publicațiile care apăreau în ziua aceea – cotidiene, săptămânale, lunare – astfel încât fiecare membru al redacției, de la reporter la secretarul de redacție și până la redactorul șef, avea acces imediat (și gratis) la ziare – în fond, la ceea ce presa publica în ziua aceea: informații, reportaje, anchete și, evident, discursuri oficiale etc., etc. Asemenea seturi existau și în birourile corectorilor și chiar ale funcționarilor de la administrație. Toată suflarea redacției trebuia să citească, și chiar citea! Nu știu cine întocmea aceste set-uri de gazete, probabil erau convenite niște schimburi pe bază de reciprocitate cu celelalte redacții care funcționau în mastodontul imobiliar numit “Casa Scânteii”. Ele veneau direct din tipografie după ce se încheia de “tras” tirajul așa încât, dimineața când le deschideai, miroseau puternic a cerneală tipografică – un miros amărui, înțepător și cam grețos. Fapt e că primul lucru pe care-l făceam când soseam la redacție, indiferent la ce oră, citeam ziarele. Nu pierdeam prea mult timp, deoarece (după cum știți) în perioada comunistă erau puține publicații. Dar cititul ziarelor făcea parte din obligațiile noastre profesionale. Citeam cu atenție reportaje, anchete, știri și, atunci când apăreau, discursurile liderilor politici, pentru că trebuia să fii (atât cât se putea) bine informat.

În redacție circula o butadă, lansată într-una din ședințele plenare ale redacției de Virgil Dănciulescu, “Dante”, cum îi spuneam noi, redactorul șef adjunct și unul dintre cei mai buni condeieri ai echipei redacționale a României libere: “un om bine informat – spunea el ușor malițios – face cât doi!” Malițios, pentrucă știa că noi, mai ales noi cei tineri, aveam mult de trudit ca să ajungem, pe domeniile unde eram acreditați, să aflăm, dacă s-ar fi putut, în exclusivitate, ce se întâmpla în acel domeniu! Această “zicere” devenise o regulă nescrisă, fiind acceptată tacit de aproape toți reporterii redacției, și aceasta din cauză că “Dante” se bucura de respectul nostru, al tuturor. Dante avea un ascendent asupra noastră, îndeosebi a celor tineri. Nu numai pentru cei câțiva ani în plus pe care-i avea ci și pentru stilul și cultura lui. Avea părul alb, bogat, ca o coamă leonină, albit prea devreme (mi se părea mie) deoarece avea un obraz proaspăt, fără riduri, și o carură de bărbat tânăr. Sub fruntea înaltă străluceau doi ochi mari, melancolici, iar chipul era tăiat în linii clare, cu nas acvilin. Avea un profil de medalie antică, așa cum vedeam în cărțile de istorie sau prin muzee, în vitrinele cu vestigii numismatice. Se spunea că tatăl (sau bunicul?) său era un italian care venise în România în perioada interbelică și lucrase ca inginer constructor de poduri și șosele. Se stabilise la Iași. Dante se născuse acolo,fiind descendentul acestui/acestor italieni. Avea, deci o rădăcină nobilă, deoarece înaintașii săi veneau de la “Rîm”, adică de la Roma! Loc de referință pentru noi (nu toți) aceeia care eram mândri de originea noastră latină, ce ne deosebea, net, de ceea ce era în jurul nostru, țări și popoare (slave) ce priveau, cu mândrie și obediență fățișă, spre răsărit. Adică spre Moscova, spre URSS.

Viața noastră era infestată de această maree a superiorității “Răsăritului”, care trebuia să ne spulbere din minte tot ceea ce fusese gravat acolo, cândva despre rădăcinile noastre daco-romane, despre afinitățile lingvistice și culturale.

În mintea noastră, a celor care avusesem norocul să facem școala, măcar primele clase primare și gimnaziul, înainte de Reforma învățământului din 1948 (deci după manualele vechi) era încă vie sintagma învățată din cărțile de școală că, așa cum spunea cronicarul, “de la Rîm ne tragem”, că România este “o insulă latină într-o mare slavă” sau că “toate drumurile duc la Roma”! Mie mi-au rămas în minte aceste sintagme și ele s-au păstrat acolo, într-un colț tainic, unde n-a putut ajunge valul de proletcultism și pro-sovietism ce venea, neîncetat, ca o maree, dinspre răsărit. Iar Dante venea, prin înaintașii săi, dinspre “Rîm”, așa încât nu putea fi altfel decât purtătorul unei moșteniri culturale și istorice pentru care noi, aflați într-un timp isoric ce ne plasase pe orbita “Răsăritului” (adică a Moscovei), aveam o admirație tăcută. Cunoașterea directă a vestigiilor acestei moșteniri devenise ceva imposibil, întrucât granițele erau închise.

Ne aflam în spatele Cortinei de Fier, eram în sfera de influență a Moscovei. Viața noastră era infestată – prin toate canalele culturale și politice – de această maree a superiorității “Răsăritului”, care trebuia să ne spulbere din minte tot ceea ce fusese gravat acolo, cândva – în școală, de profesori sau în familie, de bunici, mame și tați, frați și surori – despre rădăcinile noastre daco-romane, despre afinitățile lingvistice și culturale. Nu în ultimul rând, temperamentale! Poate că și această rădăcină latină constituia pentru noi, motivul admirației și respectului pe care-l purtam lui Dante. Iar numele lui ne trimitea direct la acel mare scriitor renascentist, Dante Alighieri.

Acest nume, Dante, avea pentru noi, în acei ani de pro-sovietism agresiv, o rezonanță aparte, întrucât erau la modă nume luate din repertoriul rusesc.

Erau mulți români, mai ales dintre cei aflați în sferele înalte ale puterii comuniste, care-și botezau copiii cu nume rusești: Vladimir, Volodea, Nicolai, Colea, Tania, Mașa, Sașa, Valea, Grișa, etc. etc. Era – și acesta – un mod de a-și arăta admirația (de fapt obediența) față de marele popor sovietic, bla, bla, bla. Dar, în mod semnificativ, în redacția României libere nu erau oameni cu nume de inspirație rusească. Numele cele mai folosite erau: Alexandru, Ștefan, Constantin, Ion, Marin, Tudor, Bibi, Anton, Eugen, Lucia, Ileana, Elena, Alexandra, Maria, Cleopatra, Ștefania, Pia, Viorica, Luiza, etc. Nu se lăsaseră prinși de trendul zilei, păstrându-și numele pe care le primiseră la naștere de la părinții și nașii lor!

…lucrurile s-au schimbat atunci când în fruntea redacției au venit “politrucii”, foștii “ilegaliști”.

Cum am spus, Dante se născuse la Iași. Cred că își făcuse studiile acolo, inclusiv pe cele universitare, și în pofida unui vocabular elevat, păstrase multe cuvinte moldovenești și un accent dulce, pe care-l au numai cei care s-au născut pe acele meleaguri și și-au trăit acolo primii ani ai copilăriei. Era o încântare să-l auzi vorbind. Avea o voce caldă, ușor voalată. Când Dante voia, rostea unele cuvinte în cel mai pur stil moldovenesc: “pâne” (pâine), “câne” (câine), “ghișine” (vișine), “ghițică” (vițică), “chișoare” (picioare), “cucuruz” (porumb), “curechi” (varză), “aninosă” (miroase) etc. spre încântarea noastră. Nu știu cine și când îi spusese lui Virgil Dănciulescu “Dante”, oricum, când eu am intrat în redacția României libere, în februarie 1957, toată lumea îi spunea așa: Dante. Nu Virgil. Nu Dănciulescu. Nu….tovarășe! Acest nume – Virgil Dănciulescu – Dante îl folosea numai atunci când semna articole în gazetă: redacționale, note de călătorie șamd.

În redacția României libere nu era folosit apelativul “tovarășe” decât rar, și de cele mai multe ori în sens peiorativ. Noi între noi, reporterii, redactorii, ne spuneam pe nume, fie cel de familie, fie prenumele, transformat, uneori, în diminutive foarte drăguțe și expresive: Vio, Elis, Liza, Cleo, Fredy, Ilie, Tonică, Bori, Eva, Pia, Lucia, Stănică, Alex, Ully. Mai rar porecle! Nici pentru cei din staff-ul redacției nu se folosea apelativul “tovarășe”. Secretarului general de redacție, Constantinescu, i se spunea “Bibi”, redactorului șef, Alexandru Cornescu, i se spunea “Cornică”, secretarului de redacție Rusu i se spunea “Papa Rusu” (fără să fie cumva bătrân), și “Dante” lui Virgil Dănciulescu, redactor șef adjunct.

Însă lucrurile s-au schimbat atunci când în fruntea redacției au venit “politrucii”, foștii “ilegaliști”, precum Melita Apostol și Gheorghe Rădulescu.

Despre Melita Apostol se știa că era soția lui Gheorghe Apostol, unul dintre liderii de vârf ai nomenclaturii comuniste. Prezența ei în staff-ul României libere se datora doar acestui fapt, că era soția unui “tovarăș” sus pus, nu pentru că ar fi avut vreo pricepere (sau interes) pentru jurnalistică. Dimpotrivă!

Despre Gheorghe Rădulescu, puțini știau de unde vine. Știa, desigur, cine trebuie, cei care-l trimiseseră acolo, (cei de la “Secție”, adică Secția de Propagandă a Comitetului Central, și, în mod sigur “Serviciile”) nu noi, cei mici, pălmașii. Ce făcuse înainte (adică înainte de a fi venit la România liberă), ce meserie avusese, ce studii, pe unde mai lucrase? Mister! Oricum, nu fusese jurnalist și, cum a dovedit-o cu prisosință, în perioada când el, împreună cu Melita Apostol s-au aflat la cârma României libere, nici nu avea de gând să fie, sau să înțeleagă ceva din specificul funcționării unei redacții, al editării unui ziar cotidian.

Nu puteai rosti (Doamne ferește!) “Melita!” (n-o făceau nici măcar cei din conducere) ci doar “tovarășa Apostol” (cu goma de rigoare!). Nu puteai rosti “Gigi”, “Ghiță”, “Gheorghe”, la adresa lui Gheorghe Rădulescu, ci doar “tovarășul Rădulescu!” Oricum, acești ”politruci” veniseră să vegheze cum se reflecta linia partidului în gazetă, și nici decum să ia parte la efortul de editare a ziarului. Ei nu scriau nimic – articole de fond, redacționale, note de călătorie – cum scriau ceilalți membri ai echipei, care continuau buna tradiție a presei românești din perioada interbelică. Desigur, o făceau pentru că ei (unii dintre ei) fuseseră atunci, jurnaliști , desigur, tineri, la început de drum. Dar jurnaliști. Și pentru că le plăcea să scrie. Aceștia însă, Melita Apostol și Gheorghe Rădulescu, erau – prin comparație cu noi, toți ceilalți, inclusiv cu cei ce fuseseră în staff-ul redacției, înaintea lor – niște sinecuriști. Aveau și ei un job. O sinecură (pentru cine știe ce servicii făcute în “ilegalitate”!) Un “salar” (substanțial, desigur, și evident, secret). Veneau dimineața (cu mașina redacției) după orele 9.00, li se aducea cafeaua, citeau (repede) ziarul/ziarele apărute în ziua aceea, pentru că și ei trebuiau să fie “bine informați” – nu numai noi, cei de rând, care trudeam din greu la tipărirea gazetei – asistau (da, acesta e cuvântul: asistau) la ședința de sumar, apoi, la prânz (adică la orele 13.00, căci prânzul lor era devreme, ca să le rămână, vezi bine, timp pentru “somnicul” de după amiază), plecau acasă (tot cu mașina redacției) și seara (uneori) mai veneau și ei, așa… pentru o oră, sau două. Și plecau din nou. După ora 8.00, seara, birourile lor erau goale. Boieri – cum zicea mama cu dispreț despre cei care nu făceau sau nu știau să facă nimic! Dar redacția, cu oamenii săi, cu jurnaliștii săi, tineri și mai puțin tineri, își vedea de treabă. Trepida – mai ales atunci când interveneau evenimente neprevăzute. Erau și dintre acestea, să nu credeți că în regimul comunist totul curgea numai după… plan!

Dar e mai bine să închid această paranteză. Mă întorc acolo unde am rămas, scriind despre Dante.
Dante era un bărbat distins – la propriu. Purta sacouri elegante din stofe de lână, imitate după moda englezească de către producătorii români, cămăși fine, de poplin, bine călcate și cravate foarte bine asortate. Era un intelectual rasat, o “rara avis” în acel timp când erau la modă șapca muncitorească și cămașa de bumbac în carouri. În vremea aceea, în redacție, bărbații, indiferent de vârstă, când întâlneau o doamnă, o domnișoară, și vroiau s-o salute nu-i sărutau mâna (vai… asta era o rămășiță mic-burgheză!) ci îi prindeau mâna, o strângeau cu putere și spuneau: “noroc tovarășe!”, râzând pe înfundate! Doamnele râdeau și ele.

Noi, toți (mai ales cei tineri), îl respectam și îl admiram. Eu mă simțeam în fața lui ca o școlăriță. Uneori, când credeam eu că am scris ceva mai interesant, mai cu “moț”, îl rugam să îmi citească textele, înainte de a ajunge la Secretariatul de redacție, iar intervențiile lui pertinente erau pentru mine prilej de reflecție și învățătură. După ce termina de citit, nu se lansa în comentarii, nu-ți servea argumente pentru modificările făcute (dacă le făcea), nu-ți dădea lecții, te lăsa pe tine să înțelegi singur. În timp ce îmi întindea paginile, nu-mi spunea decât atât: “citește”. Era ceva, așa, cu dublu înțeles: să citesc textul sau să “citesc” în general, cărți – de literatură, de istorie, orice – ca să mă cultiv? În redacție, opiniile lui – totdeauna calme, argumentate, aproape “doctorale” – erau primite cu atenție și respectate întocmai, indiferent unde erau făcute – în plenul redacției, în ședințele de sumar sau la bufet – la cafea. Dacă a zis Dante… Iar când se întâmpla ca într-o altă gazetă să apară o știre, un reportaj pe o temă din domeniul în care erai acreditat, fără să fi apărut întâi în gazeta ta, sub semnătura ta, ți se aplica (de către șeful direct, sau secretarul de redacție, ori, mai rău, de către redactorul șef) “zicerea” lui Dante: “un om bine informat……face cât doi, ehe!” Cu alte cuvinte, “ai furat-o” pentrucă n-ai fost bine informat! De aceea ai greșit! De aceea ți-au luat-o alții înainte! De aceea ai pierdut exclusivitatea! Era mai mult decât un reproș, sau o “beșteleală”. Era aproape un calificativ, o apreciere la adresa profesionalismului tău. Sancțiunea venea după aceea – funcție de importanța informației pe care o pierduseși.

Despre Dante mi-ar plăcea să am răgazul să scriu altădată. Să mă duc la Biblioteca Academiei, să iau colecția României libere și să citesc (recitesc) articolele lui (ff numeroase) redacționale, articole de fond, și, mai ales, notele de călătorie unde era, prin stilul și bogăția informației, inegalabil (desigur, în comparație cu noi), să încerc să-i creionez un profil profesional. Dar ceea ce mi se pare important de scris despre Dante azi, după mai bine de o jumătate de secol, este despre acea noapte cumplită din toamna anului 1959 când lui Dante (și altor membri din staff- ul redacției) i s-a înscenat o “demascare”, cum că el (și alții care – se spunea – îi împărtășeau ideile) ar fi imprimat ziarului România liberă “o orientare mic burgheză”. Auzi! Mic burgheză! Ce aberație! Năucitor deabinelea, cum a și fost pentru noi, toți, noaptea aceea!

Desigur, România liberă nu era “organul” partidului, adică al Partidului Muncitoresc Român, și mai apoi, după venirea lui Ceaușescu la putere, al Partidului Comunist Român, cum era “Scânteia”. România liberă era “organul” Guvernului, al “sfaturilor populare” adică al administrației centrale și locale. De aci unele deosebiri în tematica și stilul celor două gazete centrale. Dar linia partidului era prezentă, fără greș, în ambele gazete. Mai mult sau mai puțin agresiv, funcție de măestria și profesionalismul conducerii și, implicit, al echipei de redactori și reporteri. În condițiile de atunci ale presei române, ziarul România liberă, nu era, și nici n-ar fi putut să fie, o gazetă dominată de spirit “mic burghez”, cum s-a spus în noaptea aceea. Asta era o “găselnițiă” a politrucilor de la Secția de Presă din cadrul Secției de Propagandă și Agitație a Comitetului Central și preluată (sau impusă?) de un membru al redacției, cunoscut pentru obediența lui, intuit de majoritatea oamenilor din redacție ca fiind acolo, printre noi, și cu alte treburi, știți ce fel de treburi, din cele pe care le făceau “băieții cu ochi albaștri”. El (nu-i rostesc numele) a deschis ședința aceea, cumplită, aruncând de la început, această “apreciere” care a dat “linia” întregii dezbateri! Dezbateri? Nu! Într-o dezbatere se lansează puncte de vedere, opinii critice, sunt controverse libere, sincere, tăioase chiar, cu scopul de a extrage esențe veridice. În noaptea aceea n-au fost dezbateri! Ci sentințe!

…îmi aminteam de el, după ce trecuse prin acea noapte a “cuțitelor lungi”… mergea încet, cu pași moi, pe lângă ziduri, ca și cum n-ar fi vrut să se atingă de niciunul dintre cei care se afla în trecere pe culoar. Ca un ciumat. Se credea “ciumat”? Sau poate noi, ceilalți, eram (în ochii lui) “ciumații?”

A fost o noapte cumplită care s-a terminat dimineața, în zori. N-am înțeles nimic. N-am crezut nimic. Eram buimaci cu toții. Ne priveam năuci. Toți eram livizi, cu priviri înghețate. Nu ne puteam privi în ochi. Dintrodată, noi care ne spuneam pe nume, unii erau prieteni, se duceau seara la o grădină să bea o bere, un vin, să asculte muzică lăutărească, sau la Casa Ziariștilor care avea o terasă de vară superbă și săli cu un regim special de “restaurant al casei”, devenisem străini, unul față de altul. A fost o “noapte a cuțitelor lungi” prin care a trecut redacția României libere. Și, din nefericire și alte segmente ale elitei intelectuale românești – atâta câtă mai era după primii 14 ani de comunism.

Un val de aer polar se abătuse peste noi, cei din redacția României libere. Și nu numai.

Iar Dante – după acea noapte – a devenit aproape invizibil A fost scos din funcția de redactor șef adjunct. N-a fost dat afară din redacție, n-a fost aruncat pe drumuri, n-a fost lăsat să ajungă muritor de foame (ca să vezi, câtă clemență!) Dar lipsea foarte mult. Zile în șir, uneori săptămâni. Cineva, un coleg – dintre aceia cărora în redacție li se spunea pe șoptite “ciripitori” mi-a spus că Dante se ducea în Maramureș, că ar fi stat într-o căbănuță în Oaș, că ar fi fost pasionat de sâmbra oilor, că-i plăcea să asculte ceterașii și să privească fascinat perechile de dansatori, prinse, până la uitarea de sine, de ritmul muzicii. Se poate! Și chiar dacă ar fi fost așa, Dante, cu rafinamentul său intelectual, cu cultura lui, ar fi perceput, la parametrii superiori, zestrea folclorică a zonei, unicitatea ei. Erau, și pe vremea aceea, știri false (și încă cum!) “fake news-uri” – cum se numesc azi. Acum, când scriu aceste rânduri, cred că toate poveștile astea erau niște “făcături” ieșite din laboratoarele sinistre ale “băieților cu ochi albaștri”, știți la cine mă refer! Dante nu era un plimbăreț, un “futevânt”, nu umbla pe coclauri ca să-și piardă timpul. Era mai curând om de bibliotecă.

La câțiva ani după ce plecasem de la România liberă și lucram la Revista Magazin istoric (o revistă de succes a publicisticii din perioada comunistă, căutată și iubită, care apărea într-un milion de exemplare și se vindea pe sub mână, apreciată pentru profilul ei, și mai ales, pentru ineditul și curajul unor articole pentru care își riscau pielea, deopotrivă, și redactorii și conducerea) l-am întâlnit pe Dante ieșind dintr-un anticariat de pe Bulevardul Magheru, situat pe undeva pe lângă Hotel Ambasador. Avea un teanc de cărți sub braț. L-am întrebat ce face, cu ce se ocupă, și mi-am înfipt privirea pe titlurile cărților ce le ținea sub braț. A înțeles imediat sensul întrebării și direcția privirilor mele și mi-a zis că lucrează la un Dicționar al presei românești. Nu m-a mirat de fel proiectul lui. Numai unul ca el se putea implica într-un proiect atât de ambițios! Părăsise, cred, presa. Privindu-l (trecuseră câțiva ani, de când, ca tânăr jurnalist la România liberă, îl rugam să-mi citească articolele) mă bucuram că, în pofida “valului polar” ce trecuse peste el (ca și peste noi, dealtfel) rămăsese acelaș bărbat distins, elegant, calm. Era o zi neguroasă de noiembrie. Purta un pardesiu negru, elegant și o pălărie neagră, cu boruri mari. Sub boruri, ochii lui mari, umbriți acum de un plus de melancolie. Și aceeași voce, caldă, ușor voalată. Își păstrase acel stil care-mi plăcea atât de mult. Îl priveam și-mi aminteam de el, după ce trecuse prin acea noapte a “cuțitelor lungi”. Atunci, când se afla pe culoarul îngust și rău luminat, mergea încet, cu pași moi, pe lângă ziduri. De necrezut! Nu pe culoar ca noi toți, ci pe lângă ziduri, ca și cum n-ar fi vrut să se atingă de niciunul dintre cei care se afla în trecere pe culoar. Ca un ciumat. Se credea “ciumat”? Sau poate noi, ceilalți, eram (în ochii lui) “ciumații?” Mergea la bufet, stătea la coadă pentru o cafea (întotdeauna proastă) mânca, tăcut, o omletă sau un iaurt, sta la masă cu noi și tăcea. Era adus ușor din spate, el, care avea o carură de sportiv, și nu te mai privea în ochi. Ca altădată! Tăcea. Iar noi îi respectam tăcerea. Tăceam și noi când ne aflam lângă el, la aceeași masă. Repet – un val de “aer polar” se abătuse peste noi.

Surprinzător, în redacție nu s-a vorbit niciodată despre noaptea aceea. Cine știe, poate se vorbea pe la colțuri, sau pe afară, la o bere, la o terasă, în cercuri închise – de gașcă – dar, altfel, nu.

Acum, după mai bine de o jumătate de secol de la “noaptea cuțitelor lungi” din redacția României libere cred că pentru descifrarea ei ar trebui să citesc nu numai articolele și notele de călătorie publicate de el în România liberă, ci, mai ales, documentele din arhiva CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității). În mod sigur, în aceste arhive se află documente care pot răspunde la multe dintre întrebările care ne-au încolțit în minte în noaptea aceea cumplită. Și nu numai!

În fine, nu insist.

Deci – citeam gazetele, căci “zicerea” lui Dante: “un om bine informat – face cât doi!” – funcționa. Ne intrase în sânge, până la fibră.

Luni dimineață, erau gazetele de duminică, deoarece, după cum știți, în perioada comunistă, ziua de Sâmbătă era zi lucrătoare – dar scurtă. La prânz toți – redactorii, reporterii, șefii de secție – plecau acasă și rămâneau doar cei care “făceau” gazeta: secretarul de redacție, corectorii, curierii și, în tipografie, paginatorii și linotipiștii, aceștia din urmă, până târziu, în zori, când capul limpede făcea ultimul control, dădea “bun de tipar” și începea să fie “tras” tirajul. Fără semnătura lui nu începea nimic. Era o răspundere uriașă. Am făcut și eu parte din echipa selectată pentru această ultimă operație din fluxul de editare a unui ziar. Am trăit experiența. N-am uitat. Și pot povesti câteva întâmplări (nefericite) care au stârnit valuri în redacție și au frânt destine. Dar despre asemenea împrejurări – pe altădată.

Întotdeauna, în fiecare noapte, acolo jos, în subsol (subsolul imens al Casei Scânteii, unde puteai să mergi cu motocicleta și unde, dacă nu-ți luai niște puncte de reper, te rătăceai ușor) se lucra intens conform unui grafic foarte strict deoarece trebuiau prinse trenurile de noapte care duceau gazeta în țară. Nu trebuia pierdută “expediția” – cum se spunea, într-un singur cuvânt, scopului final al trudei noastre: trimiterea gazetei în țară. Astfel aveam și duminica gazete. Cele cotidiene. Iar gazeta de duminică era (trebuia să fie) altfel decât cele apărute în timpul săptămânii.

La România liberă, până să apară acel săptămânal “Magazin” – care a fost pentru echipa redacției o veritabilă gură de oxigen datorită conceptului său editorial și care a avut o longevitate remarcabilă, (cred că mai apare și acum, desigur, într-o altă formulă grafică și redacțională, determinată, în primul rând de criza cronică prin care trece azi presa scrisă – atâta câtă a mai rămas) – numărul de duminică era pregătit cu grijă, cu materiale mai deosebite, pe teme mai relaxate – în special culturale – destinate unui public larg. Dealtfel, în epocă, România liberă era – cred – cel mai citit ziar cotidian (spre invidia tăcută a echipelor redacționale de la celelalte ziare centrale: “Scânteia”, “Munca”, “Scânteia Tineretului”). Apărea în peste un milion de exemplare și se vindea ca pâinea caldă. Nu stătea pe tarabe, la chioșcuri și nu avea retururi. Iar după ce s-a introdus pagina de mică publicitate era de negăsit!

În episodul următor – o știre-bombă în înghețul primilor ani de comunism: un festival internațional (!!!) Enescu urma să fie organizat la București!

32 comentarii Adaugă comentariu

  1. Superb! Acum inteleg de ce scrie Vlad atat de frumos 😊

    Thumb up 8
  2. excelent textul! jurnalism adevarat, old school. astept cu nerabdare episodul doi. felicitari!

    Thumb up 5
  3. ………Fara cuvint…..!! Multumim..!!

    Thumb up 0
  4. Sarut mana Doamna,
    Va mutumesc ca ne amintiti ca au xistat asfel de Oameni.
    Unii dintre ei au apucat sa vada Romania de dupa 1989, Alexandru Paleologu si Neagu Djuvara printre cei mai valorosi.
    Ce bine ar fi fost sa fie mai multi si mai tineri in ’89! Poate am fi trait altfel acum…

    Thumb up 1
    • ‘ mergea încet, cu pași moi, pe lângă ziduri, ca și cum n-ar fi vrut să se atingă de niciunul dintre cei care se afla în trecere pe culoar. Ca un ciumat. Se credea “ciumat”? Sau poate noi, ceilalți, eram (în ochii lui) “ciumații?” ‘
      Opinia mea: Dante ramasese OM si nu dorea ca ‘baietii cu ochi albastrii’ sa considere ca cineva dintre ceilalti redactori este prea apropiat de el, si sa fie la randul lui (al ei) ‘luat in colimator’!

      Thumb up 0
  5. Multumim pentru initiativa, textul este minunat.
    Astept cu nerabdare continuarea.

    Thumb up 0
  6. Sărut mâna, doamna Petreanu!

    Thumb up 1
  7. … un început timid… la ceva ce ar putea deveni cel puțin foarte frumos…

    Thumb up 0
  8. Vlad, te poți lăsa. Fotoreportaj nu ai mai pus demult aici, iar mama ta scrie încântător. Poți rămâne la Technical Support :)

    Thumb up 2
  9. Ce drăguț… 😊 👋👋👋

    Thumb up 0
  10. foarte , foarte talentata d-na Petreanu , de altfel si fiul la fel , ma surprinde placut bogatia de informatii , desi a trecut ceva timp de atunci … descrierea si exactitatea informatiei , jur ca mi-ati facut ziua cu textul asta , cat despre magazinul istoric , abia asteptam sa apara , din pacate nu mai tin minte cum aparea saptamanal , lunar sau bilunar stiu doar ca simteam o fericire pura cand puneam mana pe vreun exemplar , ma inchideam in camera mea , Duminica dupa -masa intotdeauna era dedicata lui , intinsa in pat si citindu-l, de fapt il devoram cu asa placere … eram super fericita …sarut-mana d-na Petreanu si multumim mult …ps asteptam binenteles continuarea , sa fiti sanatoasa si multi ani fericiti va doresc !!!!

    Thumb up 0
    • lunar aparea. mai am si acum cateva numere din anii 70. la fel de buna era si revista Lumea!

      Thumb up 0
    • Aveam si eu o colectie din anii ’70, o gasisem in pod la bunicul. O vreme am citit-o cu destula pasiune. Ma intreb daca am citit si vreun articol al d-nei Petreanu.

      Thumb up 0
  11. de fapt dupa ce am terminat de citit textul , asa de mult m-am afiliat cu ce a-ti scris ca am sfarsit cu pareri de rau , imi parea rau ca nu l-am cunoscut si eu pe personajul asta de Dante , caci este sau era un personaj , dupa cum l-ati descris , si inca unul remarcabil , eu cred ca a fost omul potrivit aflat la locul potrivit si la timpul potrivit , un model si o piatra pretioasa si rara pentru semeni , genul acesta de oameni te fac sa te autodepasesti continuu, din placere pura , nu obligat sau fortat , si ,sa dai ce e mai bun din tine

    Thumb up 1
  12. Oleacă de erată: In moldovinește sî zîce “păpușoi”. Dacî-i zîci la un modovean ceava di cucuruz credi câ-l ingiuri.

    Thumb up 1
    • #25

      Asa-i. Daci glasuiesti tari pi strada “papusoi”, intorc capu, amuzati, o gramadi di moldoveni. Daca striji ” cucuruz”, fug ca potarnichili.

      Thumb up 0
  13. Mereu m-am intrebat cum reuseau martirii din perioada aia sa compuna textele astea cu titluri bolovanoase: Contributia Partidului Comunist Roman, a secretarului sau general, tovarasul Nicolae Ceausescu, la edificarea unor relatii noi in miscarea comunista internationala. Simti nisip in gura numai cand le citesti.

    Thumb up 0
    • Daca atunci nu ai inteles, cred ca e cazul sa citesti articolul de fata, inca o data si inca o data, pana cand intelegi! Sau pana cand renunti sa postezi astfel de comentarii!!!

      Thumb up 0
  14. Superb articolul! Am o curiozitate insa: dealtfel scris impreuna e o forma veche, din acele vremuri? Sau am scris eu gresit pana acum si nu am stiut?

    Thumb up 0
  15. #30

    Multumim doamna pentru articolul ,am sa urmaresc si artcolele viitoare acum mult asteptate!

    Thumb up 0
  16. Vlad esti un jurnalist desavarsit, si dupa acest articol al d-nei Petreanu, te voi urmari si mai ïndeaproape.
    Faptul ca ai avut curajul sa promovezi aceasta idee ca d-na Petreanu sa scrie saptamanal pe blogul tau, imi place mult.
    Succes maxim!

    Thumb up 0
  17. Buna ziua Vlad,
    Poate n-ar fi o idee tocmai rea sa rezervi articolelor mamei tale un tab dedicat in ‘menu’, unde sa muti eventual si acest articol.

    Thumb up 2

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.