Japonia, copleșitoare

În numai două rânduri pân-acum mi s-a-ntâmplat să revin în țară, după vacanță, nu deprimat, că ar fi prea mult să zic asta, cât mai degrabă descurajat, sau dezorientat, ca omul care nu mai vede nicio ieșire din fundătura în care tocmai a descoperit că se află.

Prima dată, după o săptămână în Normandia, unde am descoperit o provincie de-o ordine, curățenie și cochetărie cum cu siguranță nu va fi provincia românească generații întregi de-acum înainte. Șocul tocmai acesta a fost, că eram departe de-o capitală sau de orașele mari ale Europei, care mustesc de-o bogăție remanentă, acumulată în secole.

Marile orașe ale continentului sunt locuri unde monumentele, bulevardele, clădirile, parcurile și toate celelalte fire ale țesăturii urbane au siguranța de sine a unei istorii dense, în care renașterile au fost de fiecare dată mai spectaculoase decât prăbușirile.

Evident că Bucureștiul meu natal e departe de Paris, de Londra, de Roma sau Madrid sau Lisabona, dar peste tot în superbele perle urbanistice ale Europei, dacă te îndepărtezi de centrul strălucitor, descoperi și cariile sociale și economice, cartierele sărace, infrastructura ponosită, murdăria, efectele proastei administrări. Cumva, asta îți mai dă speranță, ca român. N-avem Parthenonul Atenei, dar nici Omonia ei. Pe un alt palier, Bucureștiul seamănă cu toate celelalte capitale europene: are bune și are și rele. Nu te poți lupta cu istoria, unii au avut mai mult noroc geostrategic și alt trecut – și, e adevărat, la noi și administratorii au fost adesea inepți, dar chiar și cu genii la conducere n-am fi putut fi Parisul, nici mare și nici mic, să nu ne mai mințim. Oricum, sunt și locuri mai nasoale pe Pământ.

Dar Normandia e la țară și, prin comparație cu provincia românească, Normandia nu este pe alt palier, ci în altă lume. Cauți cu privirea un gard strâmb, un geam spart, un panou ruginit și nu găsești, cum nu dai nici de drumuri proaste, nici de câmpuri neîngrijite și nici de gunoaie-n șanțuri. Dacă stai câteva zile într-unul din satele Normandiei și dacă te-nvârți prin regiune și caști ochii, nu se poate să nu te strivească diferențele și distanța în timp.

Problema e că, vara asta, a căzut și reduta psihologică a marelui oraș în care superbia se echilibrează cu mizeria.

Am fost în Japonia și experiența a fost copleșitoare în multe și felurite înfățișări – dar, una peste alta, sentimentul rezultat este unul de uluire și descurajare: oamenii aceia trăiesc într-o altă lume, în care fiecare se străduiește permanent să facă cât mai bine, dacă nu chiar perfect, ceea ce are de făcut, indiferent despre ce ar fi vorba. În plus, nimic nu pare a fi făcut vreodată fără gândul permanent la ceilalți, la felurile în care acțiunea unuia influențează viețile și confortul celor din jur. Aceste două reguli fundamentale se aplică, din câte am observat, în orice domeniu și activitate – fie că e vorba de simplul mers pe jos, sau de curățenia publică, sau de gătitul și mâncatul la cârciumă, sau de monitorizarea ușilor din trenurile de metrou, sau de oricare altă acțiune, oricât de măruntă, pe care o faci în societate de-a lungul vieții tale.

Rezultatul acestei preocupări permanente a japonezilor de a-și îndeplini scopul în viață poate fi constatat în miriade de efecte pozitive, în fiecare clipă.

Sunt convins că frazele de mai sus sună cam ermetic, așa că iată un exemplu: niciodată, nicăieri pe unde am ajuns în lume, n-am văzut vreun oraș mai curat ca Tokyo – și chiar când scriu asta, îmi dau seama că greșesc formularea. Tokyo nu este „mai curat ca oricare alt oraș”, ci este, pur și simplu, impecabil de curat, în timp ce toate celelalte sunt murdare în diferite grade. În Tokyo, cel puțin în cartierele și pe bulevardele pe unde am umblat, nu există deșeuri de niciun fel pe stradă – efectiv nu există, în sensul în care nu vezi, nicăieri, niciun ambalaj de nimic, nicio hârtie sau hârtiuță, nici măcar un chiștoc, nimic-nimic. Într-o singură noapte, într-o vineri, în cartierul lor de distracții, Kabukichō, am văzut câteva hârtii într-o rigolă – iar acesta este un loc în care zeci de mii de japonezi vin să se facă pulbere la sfârșitul unei săptămâni de lucru. Sincer, cred că hârtiile alea fuseseră aruncate de vreun turist, de fapt. În plus, nu există nicăieri coșuri de gunoi, nici pe stradă, nici în magazine, nici în stațiile de tren sau metrou – cel mult, poți găsi pe lângă unele automate de sucuri și răcoritoare cutii cu fante circulare unde poți lăsa la reciclat fie cutia de aluminiu, fie pet-ul din care ai băut ce-ai băut, dar în aceste recipiente nu pune nimeni deșeuri menajere sau resturi de mâncare.

Încă o dată, fără nicio exagerare: în Tokyo nu există gunoi de niciun fel pe stradă și nu există nici coșuri de gunoi, nicăieri. Încearcă să raționalizezi asta cu mintea ta de român crescut într-una dintre cele mai murdare țări ale Europei. Diferențele și distanța în timp și educație sunt strivitoare.

Zilele următoare, în mai multe articole, o să vă spun cum am perceput eu Japonia – un gaijin venit dintr-o țară înapoiată a Europei ca să caște gura la torentul ordonat al vieții în marile lor orașe. O să vorbim despre mâncare, despre transport, despre cazare, despre distracție, despre obsesii și obiceiuri – și despre costuri, desigur, cu atât mai mult cu cât am verificat, pe teren, ce n-am crezut înainte să ajung acolo: faptul că Japonia este, de fapt, una dintre cele mai ieftine țări dezvoltate din lume. Vă spun doar atât: în august, o vacanță în nordul sau vestul Europei de semnificativ mai scumpă decât una în Japonia. Adică, știți? Hotelul de 4 stele din Venus în care am stat 3 zile la începutul acestei veri costa 200 de euro pe noapte, în timp ce hotelul de 4 stele din Shinjuku, Tokyo, în mijlocul acțiunii, a fost 110 euro pe noapte.