Meseriaşii
Cumperi o oglindă frumoasă. Meseriaşul ţi-o aduce, tu semnezi, el pleacă. Peste câteva zile, o montezi pe-un perete. Descoperi că, dacă sus stă fest, jos e depărtată vreo 4 cm de perete. 4 cm abatere la 180 înălţime, cam mult. E strâmbă. Suni, ţi se cer poze, le trimiţi, se dezbate chestiunea. Eşti anunţat că va reveni meseriaşul în weekend, să prindă oglinda în nişte bride şi în partea de jos.
Când vine are un ajutor. Îmi întind mâinile zâmbitori, „ce mai faceţi?”, cunoştinţe vechi, ce mai. Le dau cipici de plastic, c-au venit prin colb. Împreună, meseriaşul 1 şi meseriaşul 2, apucă oglinda de ramă şi o saltă-n sus cu smuceală şi cu icnet de halterofil. Buşesc lampa montată deasupra. Abajurul se sparge cu un ţipăt scurt. Se uită unul la altul, apoi la mine. Eu am faţa lungă, ei sunt netulburaţi. „Mari meseriaşi sunteţi”, zic. „Eu am zis c-aşa o să se-ntâmple”, zice meseriaşul 1, privind dezaprobator către meseriaşul 2. Ăsta e cam nemulţumit, nu ştie când a zis ălălaltu’ ce zice c-a zis, dar sigur i-ar zice el vreo două. „Păi să-i punem bridele”, face nr. 2, în cele din urmă.
Lucrează la oglinda întinsă pe jos. Dă-i cu bormaşina, pune-i încă o pereche de urechi. Se ridică de pe vine, satisfăcuţi. Mă privesc din nou, lung, aşa, cu înţeles. Eu le-ntorc privirea pieziş, spre abajurul spart. Se prind că nu-i rost de nimic, dar li se pare suspect că le stau în drum. „Ce-aţi vorbit cu şefa?”, mă-ntreabă nr. 1. „Să puneţi oglinda drept”, mă risc eu. „Păi nu suntem pregătiţi”, ridică din umeri nr. 2, „n-avem dibluri”. „Am eu, ia uite”.
Ambii meseriaşi se-ntorc spre perete şi cântăresc situaţia. „Da’ aţi pus un boloboc pe peretele ăsta?”, caută nr. 1 o cale de scăpare. „De ce, vi se pare că-i strâmb?” răspund eu. „Păi eu aşa zic”, returnează nr. 1. „Păi dacă oglinda e dreaptă, atunci de ce curbează reflecţia?”, îi dau şi eu. Se face linişte. Meseriaşii rumegă situaţia. Decid să-i ajut încă o dată: „Fiind strâmbă, puteţi s-o luaţi şi s-o-nlocuiţi, sau să-mi daţi banii înapoi pe ea”. „Haideţi c-o montăm noi”, face atunci nr 1.
După jumătate de oră de măsurători, mormăieli şi gâfâieli, oglinda e pusă pe perete, drept. Nu mai curbează reflecţia, nu mai e nevoie de boloboc.
La plecare, în timp ce-şi scot cipicii de plastic din picioare: „ce faceţi cu ăştia?” „Îi arunc”, le spun. „Păi daţi-ni-i nouă, atunci”.
Hai că le-am lăsat ceva până la urmă.
Azi rad ca ai scris mishto, da’ ieri…
și ei ție: abajuru.
Și până la urmă ce-ai vorbit cu șefa?
… si ai uitat sa adaugi ca aceasta poveste este o fictiune !!! 🙂
Bine că nu ţi-au vopsit-o în mov, constatând noua pasiune din ultimele zile.
Aşa, cu o ţâr` di mov pi iea, nu să mai vedea. 😆
Morala: nu montaţi oglinzi în Postul Paştelui. Şi duminica, unde mai pui.
Abajurul avea valoarea aia din zona gri în care nu știi dacă să le ceri banii pe el sau să lași de la tine 🙂
Lasă, şi-aşa era vechi şi trebuia schimbat.
Tiiiii, tocmai am zis o prostie. Recunosc singur, până nu se trezesc party şi curly. Sau numai cel ce e de serviciu azi, nu ştiu.
Aşa e când deschizi mai întâi blogul şi abia apoi feisbucul.
Iertare. Şi urare: casă de piatră!
Schimbăm şi semnificaţia: A crăpat abajurul? A crăpat un duşman! 😛
PS: am zis o prostie şi la urarea cu „casă de piatră„ sau e ceva ce noi nu ştim? 🙄
Ai zis.
Am zis? Am zis.
Dar toţi prietenii mei zic că sunt bun de cobe. 🙄
😀 Cât timp nu a fost nevoie să repari zugrăveala, să demolezi vreun perete sau să înlocuiești vreun cablu de alimentare îngropat în perete perforat de bormașina meseriașilor… e parfum că ai scăpat doar cu un abajur spart.
Puteau să-ți spargă chiar oglinda… la urma urmelor! 🙂
Cu dărâmatul peretelui s-a rezolvat anterior: era „neşte mizerie pă ţeavă” şi nu curgea apa într-o baie.
Intelegem ca acuma curge prin toata baia ?!? 🙂
Bine c-au spart doar abajurul. Daca spargeau – fereasca sfantu’- oglinda se mai adaugau inca sapte ani la guvernarea actuala…
La mine a fost mai grav, m-a pus sa demontez biblioteca si sa aduc usa de sticla imperfecta in magazin iar apoi sa revin peste o satamana sa o iau si sa merg acasa unde sa o montez tot eu ! Firma de top ! daca vreti ii spun si numele !
Toti meseriasii carora le atragi atentia inainte sa aiba grija iti spun ca ei sunt specialisti si stiu ce fac…pana sparg ceva si dupa nu stiu pe unde sa mai scoata camasa
Meseriasii astia sunt o casta aparte. Sunt vesnic nepregatiti, dar e descurca ei cumva, fac pagube colaterale, transpira abundent si gafaie pe masura, si de cele mai multe ori au pantalonii mult perea mult cazuti la spate.
Măcar să ne bucurăm că nu au pantalonii căzuți în față.
Mai lipsea sa vina si portarul sa ii coordoneze.
Dibluri aveai, cipici aveai…de ce ai mai chemat meseriasii? Puteai sa spargi si singur abajurul… daca tot nu era „şefa” acasa. Să-ti fie ruşine!
Adio „casă de piatra”…
Iată propunerea mea pentru „cel mai bun comentariu la acest articol„.
Dom’ Petreanu, ce vroiati sa va faca „meseriasii” sa va indrepte si peretele? Glumesc desigur! In tara in care se fusereste totul, cazul dumitale e un mic nimic. As fi curios ce meserie aveau baietii pe cartea de munca, daca erau mai purii, probabil „prelucator prin aschiere”, adica tipi invatati sa se opinteasca. Daca erau tinerei, asta e! De unde sa invete si ei!
Ia să fi fost prinsă oglinda pe nişte grinzi de lemn de 20 de centimetri, se mai curba ea?
Bine că-i lăsaţi să facă numai pergole cu grinzi de-alea.
oamenii nu pot sa plece cu mana goala
tu „te” risti la misto, sau chiar promovezi conjugarea verbului la reflexiv?
Nu prea mi-am dat seama daca povestea e reala sau daca e fictiune, dar e credibila.
Inteleg, ati avut parte de un tratament mai dur, cauzat de lipsa de gandire a muncitorilor. Dar nu ii condamn, daca ar fi fost inteligenti, nu ar fi fost sa fie pusi in situatia de a „indrepta” peretele sau oglinda. Intr-o asemenea situatie, oglinda ar fi trebuit sa fie schimbata.
(Povestea a avut contuitate si a fost interesanta, dar finalul nu a fost tocmai cel pe care l-am anticipat: oglinda sa fie facuta bucati)
Felicitari!