Am dat peste un articol care începe aşa:
„Înainte ca rudele să-l dezgroape şi să-l scoată din mormânt, să-i smulgă inima din piept şi s-o ardă, să amestece cenuşa cu apă şi s-o bea, Toma Petre nu era un tip prea cunoscut.
Aşa se întâmplă de obicei cu vampirii prin aceste locuri – vieţi obişnuite, morţi extraordinare.
Sătenii nu sunt prea îngrijoraţi de strigoi – aceştia sunt destul de comuni – dar sunt scandalizaţi de amestecul poliţiei într-o simplă ucidere de vampiri. În fond, omorârea vampirilor este un aspect acceptat, chiar dacă ascuns, al moştenirii naţionale – fie el ilegal.
„Până la urmă, ce-am făcut?” argumentează Flora Marinescu, sora lui Petre şi soţia omului acuzat că l-a re-omorât pe acesta. „Dacă au dreptate ei, atunci el era oricum mort. Dacă avem dreptate noi, atunci am omorât un vampir şi am salvat trei vieţi… E chiar aşa de rău?””
Aceasta este deschiderea reportajului despre incidentul moroiului de la Marotinu, din 2004, sub semnătura lui Matthew Schofield. Mi-aş dori ca presa românească să aibă asemenea texte. Probabil că ar avea şi mai mulţi cititori.
Fără nici o legătură, desigur: doi reporteri din redacţii diferite m-au „intervievat” cu privire la premiul APTR adresându-mi următoarea cerere: „păi zi şi tu ceva”.
Chiar şi după standardele telegrafiei taxate la semn, au rezultat interviuri foarte scurte. La drept vorbind, cred că declicul telefonului închis a fost cea mai lungă parte a declaraţiei. Scuzele mele, poate că a părut o aroganţă – dar chiar n-aveam timp să le smulg inima din piept, să le-o ard şi să le amestec cenuşa cu apă, ca să mă asigur că asemenea moro(n)i ai breslei mor de-a binelea. Pentru totdeauna.
13 comentarii Adaugă comentariu
Păi, de fapt, îi durea fix în cot de tine şi de munca ta, de premiul obţinut. Era o veste bună, o chestie care derutează orice jurnalist obişnuit numai cu nenorociri şi conflicte. Băieţii nu ştiu cum să reacţioneze în faţa normalului, pentru ei nu există aşa ceva. Iar moroiul eşti tu!
ha ha ha …d-le petreanu, se vede ca”lungimea” acelui interviu si-a pus amprenta si pe acest articol. Moron? Nu, vorbitorii de lb. engleza nu spun, simplu, moron. Ci „F___ing Stupid Moron”.
Dacã nu îi dai peste bot, imbecilul ajunge sã te sufoce. Fiind imbecil, el nu realizeazã cã interlocutorul, jenat de penibilul situatiei în care este pus de imbecil, recurge la subterfugii politicoase. Dimpotrivã, imbecilul se simte bãgat în seamã, apreciat, tratat cu respect, sfârsind prin a se crede miezul din Fanta, vorba colegului tãu cu ficus în biroul de pe hol.
Imbecilitatea nu are remediu, dar poate fi izolatã cu ajutorul tratamentului aplicat cu succes de Adrian Despot. Tuta pe care a pus-o la punct nu se va mai apropia vreodatã de el, iar oricare alt ziarist s-ar fi gândit dupã acel incident de douã ori, înainte de a-i adresa vreo solicitare cretinã gen „Zi si tu ceva”.
Vlad, felicitări pentru premiu!
Din păcate, breasla e plină de moro(n)i. Cum s-a ajuns aici? Mi-aduc aminte de tinerii ziarişti de la începutul anilor ’90 – generaţia ta, Vlad. Fără prea multe şcoli de jurnalistică, dar entuziaşti şi de bună-credinţă. Şi, ca să zic aşa, alfabetizaţi. În schimb acum sunt de două feluri: ori paparazzi-vampiri-însetaţi de sînge, sex şi scandal, ori funcţionăraşi plictisiţi care lucrează la o instituţie de presă de la ora… la ora… şi trebuie să bifeze un număr de ştiri. Ambele categorii cu studiile de gramatică, bun simţ şi cultură generală făcute la fără frecvenţă. Sau cum se spune acum, studii la distanţă. Foarte mare distanţă.
Dar cea mai bună parte a articolului morologic e la sfârşit, operaţiunea în sine, Romanian moron style:
„The first time, he was frightened, so he had a little graveside drink, for courage. He ended up with a little too much courage and couldn’t use the shovel. So the next night he returned, and with a proper amount of courage, was successful. ”
Parcă-l văd.
O căruţă de felicitări pentru premiu. Condoleanţe pentru experienţa de subiect de presă. 🙂 Şi mă bucur că ai dezgropat articolul ăsta. Era cartea mea de vizită în State în 2004: Român, vampir, dezgropător.
hahaha :))
pai si cum, ma, vlad, te’au premiat aia la aptr si tu n’ai fost in stare sa „zici si tu ceva”? pai data viitoare ce, crezi ca te mai intreaba? gata, ai ratat momentul de glorie! 🙂
Da, ma, era pe vremuri un manual de jurnalism pe care-l citeam noi, inginerii, se cheama „Arta de a scrie”. Si la capitolul reportaj, era un exemplu cu care se luase Pulitzer-ul: un reportaj de la o ferma despre cum nascuse o vaca. Ca sa faci reportaj iti trebuie har in primul rand, subiect gaseste orice prost.
Felicitari, Vlad, pentru premiu si pentru tratamentul aplicat moronilor! :))
Bine că nu te-au întrebat ceva de genul: Eşti mîndru de premiul obţinut? Nu. Altă întrebare.
„Ie greu” cu jurnalismu’, totuşi.
Felicitaţiones pentru premiu.
A fost si pe Discovery un episod ultra-distractiv, in care un oltean care dezgropase un mort/moroi si-l trimisese definitiv pe lumea ailalta cu furca spunea (dublat bestial): „This is the pitchfork I used. Film it!”. Iata filmuletzu’ – faza e pe la minutul 3:40)…
esti sigur ca presa ar avea mai multi cititori daca ar avea texte ca ala? la noi se citeste mai ales ceva de genul „strigoaica reviolata cu salbaticie pentru a muri definitiv”. cam asa, scuze, nu sunt jurnalist…