Neprețuită, mingea de 15 lei

Ne-adunam pe-nserat, după cum vorbiserăm în ziua de dinainte. Care cum scăpa de temele zilei cobora în stradă și se-ndrepta spre băncuța din curtea fraților Deaconu, punctul de unde începeau toate în vremea aceea. Mai întâi ajungea Andu, care era în clasa a VI-a și pe care-l ajuta mereu soră-sa cu lecțiile; scăpa mai repede. Apoi, frații Deaconu, Nelu și Marian, primul într-a IV-a, celălalt într-a VII-a, nedespărțiți de când fuseseră închiși în casă o săptămână, pedepsiți de tatăl lor exasperat că se bat întruna din nimic: „mă, sunteți frați, niciodată nu vă certați, sunteți voi împotriva tuturor!” Veneau, de obicei și Cătă cu Adi, colegi de-a VII-a și locatari în singurul bloc al străzii și, de aceea, cu o viață diferită, mai bună decât a restului găștii: în caz de vreme proastă, puteau sta pe casa scării, într-un spațiu neutru, unde nu-i certa nicio mamă obsedată de ordine și de unde nu-i gonea niciun tată enervat de zgomot. Ultimul, eu, fugit din nou la joacă de matematica de-a VIII-a, spre îngrijorarea nesfârșită a maică-mii, „ce-o să se-aleagă de tine, băiete, dacă nu înveți șirurile alea?”

Dar eu aveam mingea și nu puteam lipsi.

Făceam miuțe, trei la trei, cât ne țineau picioarele sau până ajungeam la vreun scor arbitrar, stabilit prin negocieri la sânge, de parcă miza era Cupa Campionilor sau ceva. Meciurile se jucau pe stradă, pe-un teren cu limite difuze, mai mult lat decât lung: în dreapta, până la mașina lui dom’ Popescu, iar în stânga, până la mașina lui dom’ Barbu. Ambele erau Dacii și ele erau, atunci, singurele mașini de pe stradă. Porțile erau chiar porți, dar de intrat în curți, și nici măcar nu se aflau față-n față, ci decalate vreo șase metri: una de tablă neagră, la casa lui Andu, care bubuia cumplit când o lovea mingea șutată spre gol, iar cealaltă, peste stradă, la un vecin pe care nu-l vedea mai nimeni, niciodată, o poartă cu un grilaj verde, care zbârnâia hilar, brrrng!, când o nimereai. Terenul nostru era de granit și iarbă, cu borduri și trotuare: o stradă de o bandă jumătate, pietruită, cu smocuri de iarbă ce creșteau, vara, la îmbinări. Mai erau doi tei bătrâni pe-o parte, ce ridicau trotuarul cu rădăcinile, și care făceau parte din joc, pentru că puteai dribla în jurul lor, dacă erai meseriaș, la fel cum și gardurile puteau fi folosite pentru auto-pase la perete, cu ricoșeu – un soi de un-doi-uri fulgerătoare, ce dezorientau apărarea. Autul era orice sărea în curți; cornerul nu exista; bordurile erau ultima linie de apărare; faultul era considerat josnic, având în vedere suprafața de joc; hențul se pedepsea automat cu „11 metri”, adică un șut în poarta liberă, de la 5 metri distanță; nu se juca cu portar, pentru că ar fi acoperit tot spațiul porții și ar fi anulat posibilitatea golurilor, plus că nimeni nu voia să stea pe margine când era atât de mișto să șutezi, datorită mingii.

La drept vorbind, mingea făcea toată distracția, deoarece era aproape totalmente incontrolabilă. Mingea mea zbura după traiectorii întotdeauna surprinzătoare, de parcă ar fi fost ea însăși însuflețită și ar fi făcut parte activă din joc. Era o minge de plastic, de 15 lei. O minge de copil fără bani de minge, pentru că cei cu bani aveau minge de 35 de lei (și cunoscusem la școală un băiat care avea chiar o minge de piele, adevărată, trimisă de rudele din străinătate, dar nu se juca cu ea, ca să nu se uzeze). Mingea mea de 15 lei era cam ce putea să producă, standard, industria comunistă de mingi din platsic: un ovoid elastic, cu centru de greutate deplasat, de un galben pal și cu niște împroșcături colorate siclam pe suprafață.

Dar acestea erau doar aparențele. Când o jucai, mingea mea de 15 lei devenea un gadget.

Ați văzut vreodată jucăriile acelea pentru pisici, făcute dintr-o minge de ping-pong la care au fost atașați niște țepi de cauciuc elastic? Când o arunci, sare în zig-zag, imprevizibil. Pisicile se dau în vânt după ea, sunt în stare să se joace cu ea până crapă. La fel și noi cu mingea de 15 lei.

Fâlfâia în zbor, mă jur. Când o plesneai cu lateralul, se ducea vag, spre țintă, ca un satelit scăpat de sub control, învârtindu-se excentric în jurul unui centru de greutate lateral, iar dacă loveai suficient de tare, făcea un fel de frrrrrpt! prin aer, în urletele noastre de râs. Din bordură putea sări sau nu, în funcție de partea care dădea în muchia de piatră, iar pasele spre coechipieri aveau proprietatea cuantică de deplasa mingea, cumva, până-n picioarele destinatarului, de unde ea putea s-o apuce, subit, în altă direcție, fără nicio intervenție dinafară. Când șutai cu șpițul o simțeai cum se comprimă la contact, elastic, pentru ca apoi să plece ca din pușcă, din destindere, în direcția destul de aproximativă în care ai fi vrut s-o trimiți. Luftul era uzual: mingea părea că se ferește, uneori, de lovituri, de parcă ar fi căpătat conștiență.

Niciun meci nu ținea, de fapt, mai mult de o oră. Ne opream, epuizați atât de alergătura fără țintă după o minge ca un hopa-mitică, dar mai ales de criza permanentă de râs pe care ne-o declanșa aceasta. Chirăiam, ne țineam de burți, ne împleticeam pe trotuar și ne sprijineam de gard, ne ștergeam lacrimile, ne sufocam de râs și ne întrerupeam pentru armistiții ad-hoc de recăpătat răsuflarea.

Mingea aia se juca cu noi.

Ne-am risipit în anii care au urmat. Frații au emigrat cu părinții înainte să termine liceul. Andu a cunoscut o elvețiancă, imediat după revoluție, și a plecat cu ea în lume; i-a plăcut cel mai tare în Africa. Adi e marinar; ultima dată când am vorbit cu el era într-un port sud-american. Cătă s-a făcut inginer într-o capitală europeană. Îmi place să cred că, uneori, zâmbesc și ei când își amintesc de serile acelea irepetabile. O gașcă de prieteni: șase băieți și-o minge cu personalitate pentru un câteva amintiri neprețuite. Nu-ți trebuie mult să fii fericit, nu?

Miracolul universal al fotbalului: e, înainte de orice, o joacă, un grup de copii de orice vârstă care dau cu piciorul într-o minge; o rivalitate care unește, care cimentează prietenii, care te-nvață câte ceva despre egalitatea în varietate.

Mastercard a făcut un experiment cu 22 de oameni din 22 de țări diferite, pe care i-a adus să joace un meci de fotbal, pe un teren adevărat. Pentru prima dată împreună și unii împotriva celorlalți, intrați pe teren cu toate prejudecățile și clișeele naționale. Ce putea să iasă? Urmăriți ce se întâmplă:

Frumos, nu? Acesta e mesajul, pe care-l știm încă din vremea când eram doar niște puști fugiți de temele de la mate, care băteau mingea pe maidan: fotbalul e un prilej de bucurie, de sărbătoare.

Atunci, să ne bucurăm și să sărbătorim, că vine Finala UCL curând, iar eu am niște invitații pentru voi. Urmează detalii – până atunci, făceți-vă o bucurie: într-o zi nasoală, aglomerată, cu multă treabă la birou, cu încă o mizerie din partea șefului, opriți-vă în loc un pic și găsiți-vă câteva minute ca să vă amintiți de gașca voastră de miuțe, în copilărie, și de bucuria neprețuită a acelor zile. O să vă simțiți mai bine, vă garantez, pentru că fiecare dintre noi suntem suma experiențelor noastre, nu-i așa?