Într-o zi, pe la amiază, o straşnică bubuitură a zgâlţâit ferestrele încăperii. Câţiva paşi mai încolo, deasupra pieţei din centrul oraşului, o ciupercă de fum s-a ridicat spre cer, în timp ce un strigăt lung, gutural, vibrant ca o chemare la luptă a umplut aerul, reverberat, amplificat de o staţie de mare putere.
Apoi au venit toble, zeci de tobe, şi trompetele, zeci de trompete, intonând o melodie repetitivă, fără sfârşit şi fără început. În piaţă, mii de oameni au început să danseze, fluturând drapele albastru-al-albastru: Juventud Kirchnerista, Néstor Vive, Movimiento Evita, Organizacion Sociales Trabajadores şi nenumărate alte organizaţii cu câte doi, trei sau trei sute de membri participând la un soi de miting-comemorare-fiesta la împlinirea unui an de la moartea lui Néstor Kirchner.
Uimit, m-am învârtit printre ei, trăgând cadre, schimbând zâmbete şi saluturi, asurzit de tobe şi trompete. Dacă un miting de comemorare degajă atâta energie, nu poţi să nu te-ntrebi cum arată unul de protest.
A doua zi, Buenos Aires Herald, singurul ziar de limbă engleză al capitalei argentiniene, încearcă să explice străinului ce-i cu această obsesie pentru Néstor Kirchner. „Nu e un cult al personalităţii, ca în cazul lui Juan Perón” – se aruncă directorul unui centru de studii politice pe la mijlocul coloanei a treia. „La Kirchner, totul e parte a unei strategii de partid pentru menţinerea unităţii”.
Discuţologii, peste tot la fel.
[nggallery id=68]Dar, dacă erau cumva parte a vreunei strategii de partid, miile de oameni care au umplut Plaza de Mayo pe 27 octombrie erau încântaţi de asta – sau neştiutori. Ei nu păreau aduşi cu japca, nici ţinuţi cu forţa – iar drapelele lor, inscripţionate în zeci de scriituri diferite, cu zeci de sloganuri diferite, nu semănau deloc cu producţia scrâşnită a vreunui departament de agitprop.
Manifestanţii gravitau, lent, în jurul unei statui de vreo 4 metri înălţime – omagiul minerilor din Patagonia pentru fostul lor avocat sindical ajuns preşedinte şi mort înainte de vreme. Încremenit în bronz, Kirchner întinde braţele spre privitori ca într-o încercare neterminată de a-i strânge la piept. Însă acum, aşa cum e plasat, temporar, cu faţa la Casa Rosada, sediul puterii, gestul are şi alte semnificaţii – e un dialog mut între două simboluri, la picioarele cărora mii de argentinieni dansează neobosiţi, pe un ritm repetitiv, asurzitor, la un miting politic cu emoţie de telenovelă-reality.
Călătoria la Buenos Aires a fost sponsorizată de Stella Artois World Draught Masters.
8 comentarii Adaugă comentariu
Am întâlnit oameni cărora pur și simplu le plăcea să petreacă și pândeau un moment să prindă un colț de petrecere, de miting sau de discuție. Iar nevoia de a dansa o pot înțelege doar cei cărora le dansează picioarele pe sub masă, când aud o ciupercă de melodie…
Discuțologii (asta faină struțo-cămila, congrats!) sunt la fel de necesari ca protestarii de ocazie; fără mari convingeri politice, dar gata oricând de-o discuție sau de o piruetă: ei sunt dovada că poporul n-a murit, că se poate supraviețui și în condițiile ”astea”.
Comparați cu apaticii lipsiți de ‘cea mai elementară’ speranță, par niște îngeri.
N-o fi fost Kirchner cel mai carismatic ”pinguin”, dar le-a dat senzația multora că luptă serios împotriva corupției și face tot ce poate să reechilibreze economia.
Sigur că, unui popor care de o săptămână salivează logoreic și encomiastic la fotografiile trucate ale unui ”politician” extrem de dubios și care reprezintă în cel mai nefericit mod România în lume, îi poate fi de neînțeles de ce e ”sărbătorit” (comemorat) Kirchner.
Măcar de-ar crede că au venit să râdă și să maimuțărească dansând o păpușă de paie…
🙂
Kirchner chiar a readus Argentina în lumea reală, economia y compris, e de înţeles că-l iubesc (plus că a murit înainte să se plictisească lumea de el şi înainte să facă şi el prea multe greşeli) dar pasiunea cu care îl iubesc e, totuşi, surprinzătoare. Nu cred că există/că ar putea exista ceva asemănător în Europa.
nu cumva kirsch asta e tipul de la care a pornit superbul banc cu „trabajo – si, samba – no!” ?
Din cele de aici dar si din celelalte, de dinainte, eu vad la nivel de „cult” culoarea albastra. Este peste tot, bineinteles si pe drapel. Au vreun fel de „legenda” sau ceva care sa justifice aceasta „obsesie” ?
La cele din „Culoare pe malul continentului” imi place alaturarea cu portocaliu.
Mult, mult albastru … de la cer ? de la ocean ?
mestere, da’ di ce ai scos feed-ul? ca te mai ceteam in reader si mai dadeam share de acolo la omuletii mei.
Nu e forever 🙂
Tot ce imi doresc e sa vad comemorarea decesului (politic) al lui traienila si pe la noi, cat mai curand.
Atunci sa vezi bubuieli si artificii.
La ei se pare ca e pe baza de trompete si tobe, asa cum la noi troneaza in perioada de „cantonament”, galetile portocalii sau rosii (dupa gust) pline cu gaini (moarte).
Parca te poti pune cu traditia locului ?!
P.S. Parca vad cum ti-au deranjat pasionalii aia siesta si, iesind buimac dintre perne, primul gand a fost la fanii care au aflat cu intarziere cine le viziteaza orasul, si au inceput o petrecere de bun venit in chip de scuze… 😀