După vreo 500 de kilometri ni se făcuse foame. Am ieşit de pe autostradă pentru ceva gaz şi cu speranţa vreunui sendvici de benzinărie, poate cu o sticlă de apă rece. Eram undeva între Salonic şi Ioannina, pe drumuri înguste, mergând spre câteva case din depărtare.
Drumul devenea strada principală dintr-un sat. Pe stânga şi pe dreapta, case cu un singur cat, curate, cu câte o grădiniţă mică în faţă. Un „supermarket” liliputan colo, o băcănie dincolo, una, două, trei cârciumi, aproape la rând. Totul închis, nimeni pe străzi. Un loc părăsit.
Am întors brusc când mi s-a părut că văd mişcare într-o terasă, una unde mesele şi scaunele nu fuseseră încă strânse. Am oprit pe contrasens, lângă trotuar. Un bărbat ciufulit a ieşit din cârciumă când mă dădeam jos. A gesticulat că-i închis, dar nu părea prea convins să ne gonească.
– Something to eat? Food? l-am întrebat, adăugând gestul universal al foamei, tăindu-mi burta cu muchia palmei.
Mai degrabă încurcat, m-a privit, apoi s-a uitat spre maşină; ne-a numărat, apoi mi-a făcut semn să intrăm. Înăuntru, un alt bărbat, mai tânăr, a venit dinspre bar şi ne-a arătat o masă. „Sit”, ne-a spus, apoi a întrebat: „speak english?”
– Yes, yes, am făcut, uşurat. Ne-am scos, am zis tare, cineva cu care să ne înţelegem.
Tânărul s-a oprit în loc. „What language do you speak?” Romanian, am făcut.
– Si eu vorbesc romaneste, ne-a zâmbit, alunecând pe lângă ş-uri ca orice grec care se respectă.
Îl chema Nikos. Făcuse facultatea la Timişoara, „sport”, 4 ani şi dup-aia încă 4 ani. Acum era în vizita la vărul lui de aici, din Kleidi, tot Nikos. Nikos şi Nikos. Cârciuma era închisă, pentru că urma o mare sărbătoare, „Santa Maria, e si la voi”, si tot satul urma să se strângă pentru petrecere iar cârciumarii trebuiau să dea de mâncare. Mai era ceva, că ei doi tocmai prânziseră, „jumate de pui, salata, doua chifle”, daca voiam.
Voiam, fireste, eram leşinaţi de foame.
Am mai vorbit una-alta, am mai schimbat noutăţi. Am descoperit că aveam câteva cunoştinţe comune. Nu ştia că Mile murise.
I-am întrebat dacă mă lasă să le fac o poză – întâlnirea mi se părea prea bizară ca să nu păstrez şi o imagine. Au îndreptat două scaune la o masă în faţa restaurantului, zâmbind încruntaţi din cauza luminii zdrobitoare.
Şi-au dat coate când mi-au văzut aparatul. „Esti ziarist?”, m-a întrebat Nikos, când reveneam în interior. Da, i-am zis. „La ţe ziar?”. Nu, la televiziune. S-a oprit în loc. „Sa nu dzici ca la Voiculescu”. Ba da, am făcut, întrebându-mă ce urmează.
– Pai eu lucrez cu Fundaţia Umanista, antrenez copiii care-i trimite în tabara la Salonic – a râs Nikos.
Cred că i-am ciobit gresia când mi-a căzut falca. Spooky, ce să zic.
Oricum, Nikos şi Nikos, evharisto poli că aţi împărţit prânzul cu noi.
6 comentarii Adaugă comentariu
Incurcate sunt caile Domnului. Da’ uite ca se intampla si d’astea. Si e misto sa traiesti asemenea intaplari, ca iti dai seama cat de mica e lumea! 😉
te-ai gandit sa scrii o carte?
sa lasi pe altcineva sa scrie inceputul.
citesc blogul tau de ceva timp. ceva lipseste. preambulul . sau poate de asta e interesant,
dar nefiind ion creanga sau slavici presupun ca o sa ai nevoie de ajutor pentru carte.
e foarte placuta lectura.
pe bune ca ar fi o idee buna sa te gandesti sa scrii o carte despre viata de jurnalist / om de televizune/ si cum sa fii sa nu se sparga pielea pe tine de atata celebritate; ceea ce tu nu esti. my respects!
cat a costat pranzul salvator ?
articolul asta este demn de pus pe http://www.e-Restaurant.ro ! 😛
http://www.ziare.com/stiri/eveniment/mile-carpenisan-dat-in-judecata-dupa-moarte-pentru-neplata-ratelor-1039908
Trist.
Cat de ciudate sunt uneori intamplarile vietii. Povestea este savuroasa si arata, inca o data, ca nimic nu este intamplator pe lumea asta.
Constat ca este singura „publicatie” din Romania pe care o mai citesc. Si nu cred ca voi inceta sa fac asta vreodata.