Noul public

A fost un moment interesant în seara lansării iPhone, când în magazin a intrat Mikey H şi toţi fanii au tăbărât pe el, lăsându-l pe Smiley singur (Smiley era cu totul dezorientat, nu înţelegea nimic). Momentul spune ceva despre noua generaţie.

Dacă vorbim despre notorietate, în orice comparaţie între cei doi, Smiley câştigă de departe. Smiley este un cântăreţ binecunoscut, un producător de muzică redutabil, o super-vedetă de televiziune, un actor de reclame difuzat pe toate canalele şi în toate mediile. Mikey H este (doar) un vlogger: are o rubrică săptămânală pe Youtube şi atât. E adevărat, Mikey strânge sute de mii de vizualizări săptămânal – „mai mult decât unele emisiuni tv”, după cum spune chiar el, dar Smiley şi aici îl bate cu ochii închişi: Vocea României, cu Smiley adesea în prim plan, face câte un milion de „vizualizări” pe minut.

Diferenţa vine din reacţia publicului, şi aici vine semnificaţia momentului despre care vă vorbeam mai devreme.

Că lumea din magazin l-a lăsat baltă pe Smiley când a intrat Mikey H ar fi explicabil, într-o oarecare măsură, prin faptul că Smiley era deja de ceva vreme acolo şi publicul se plictisise.

Dar n-a fost doar plicitiseala. Faţă de Smiley, publicul avea un soi de curiozitate… cum să spun… firească. Am mai văzut aşa ceva. Lumea se strânge reflex în jurul vedetelor dar, de cele mai multe ori, e vorba doar despre priviri insistente, saluturi mai mult sau mai puţi timide şi câte o cerere de poză. Aşa a fost şi cu Smiley, în seara respectivă: magazinul era super-aglomerat, dar nimeni nu s-a înghesuit să-l atingă pe Smiley. Oamenii nu s-au îmbrâncit pentru el; au stat doar la rând, cuminţi, să le facă vreun prieten o poză, după care au mulţumit şi s-au retras.

În schimb, Mikey H a produs rumoare când a intrat, a agitat lumea, care s-a strâns în jurul lui într-un meleu compact. Lângă mine, două adolescente aproape că au început să ţipe de emoţie când au înţeles cine a venit. Operatorii au ridicat camerele deasupra capului ca să poată filma. Grupul, strâns ca un ghem, s-a mutat de colo-colo, unde se ducea Mikey H, care zâmbea, aparent chiar stânjenit de atâta interes.

În jurul lui Mikey H, fanii roiesc. Pe Smiley doar îl privesc. Pe Mikey vor să pună mâna; lui Smiley, vor cel mult să-i strângă mâna.

Acum, o precizare importantă: acesta nu e un articol despre cât de bun sau de slab e Mikey în ceea ce face (sau cât de bun sau de slab e Smiley, în context). Nu e nici despre cât de prost sau de inteligent e publicul fiecăruia, la fel, nu aici e chichirezul. Este despre reacţia publicului.

Mikey H provoacă reacţii publice. El a reuşit să adune câteva sute de fani vara aceasta, în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti, doar printr-un anunţ pe Facebook. Cine ştie cât de cinici şi indiferenţi sunt bucureştenii înţelege adevărata valoare a momentului. Experienţa s-a repetat şi în alte oraşe unde a mers pentru „întâlniri cu simpatizanţii”. I s-a scandat numele în mod spontan şi a fost nevoit să angajeze bodyguarzi pentru protecţie.

Nu ştiu nici un cântăreţ din România, nici un actor şi nici o vedetă tv care să poată provoca asemenea manifestări publice spontane atât de uşor: doar cu un anunţ pe Facebook.

Mai e ceva şi cu modul de manifestare al fanilor lui Mikey: sunt complet dezinhibaţi în exprimarea simpatiei lor. Se distrează şi se bucură de întâlnirea cu idolul lor, pur şi simplu, cu o deschidere care mi se pare foarte nouă (în urmă cu 4 ani, mă declaram uluit de cât de îngheţaţi au asistat călătorii din metroul bucureştean la o secvenţă de strip-tease; trebuie să fii cumplit de crispat ca să n-ai nici o reacţie când se dezbracă o femeie în faţa ta…)

Fanii lui sunt foarte tineri – sunt adolescenţi, de fapt. Puştime. E uşor să spui că puştii au entuziasme trecătoare, dar de ce n-au avut asemenea reacţii de fani totali în urmă cu zece ani, să zicem? Că vedete cu notorietate în rândul adolescenţilor au existat mereu, nu?

Acesta e noul public, să ştiţi, reprezentat de fanii lui Mikey H, adolescenţii aceştia crescuţi într-o lume liberă, departe de conformismele şi formalismele comunismului şi de nesiguranţele tranziţiei, consumatori totali de Internet, cu bunele şi cu relele lui. Ei sunt parte a noii generaţii globale, inter-conectate şi dezinhibate, gata să se exprime oricând, brutal, pasional, poate fără cine ştie ce profunzimi, dar sincer şi direct.

Priviţi atent puştimea asta care ţopăie de bucurie că-şi întâlneşte idolul: ei sunt viitorul. În câţiva ani vor termina şcoala, vor merge la facultate (sau nu) şi vor căpăta drept de vot. Imaginaţi-vă cum vor privi ei politicienii care domină actualitatea azi. Încercaţi să anticipaţi cine ar putea fi noii lor lideri de opinie. Cum vor transforma ei România? E foarte probabil că ei vor fi mult mai greu de mituit electoral cu metodele obişnuite, mizerabile, practicate de guvernanţi. Vor avea alte aşteptări – şi ăsta va fi, poate, norocul ţării.

Încă ceva, dacă tot am început prin a vorbi despre milioane de telespectatori şi am ajuns la politică. Am mari îndoieli că fanii lui Mikey H ştiu, de exemplu, cine e Mihai Gâdea, regele talk-show-ului tv în ultimul an.

Cifrele arată că impactul la tineri al televiziunilor de actualităţi este aproape nul. Mai mult: audienţele foarte bune pe care le face Antena 3 includ, de altfel, şi secvenţa propriului sfârşit: o treime din publicul postului e în vârstă de peste 65 de ani. În ansamblu, mai mult de 60% dintre telespectatorii Antena 3 au peste 55 de ani. Publicul tânăr, 18-24 ani, reprezintă mai puţin de 3,5 la sută din total. Situaţia este oarecum asemănătoare şi la celelalte staţii tv „de ştiri” din România: toate au public bătrân şi nu au aproape deloc public tânăr. În plus, scăderea proporţiei tinerilor în publicul staţiilor tv de actualităţi e un proces care ţine de câţiva ani şi care pare acum foarte puternic consolidat. Nu doar că publicul tânăr nu e interesat de televiziunea de actualităţi de azi, dar a ajuns s-o respingă de-a binelea – şi pe bună dreptate, din păcate.

Totuşi, tinerii aceştia vor trebui să consume ceva informaţie în viitor, că nu se poate altfel. De unde şi-o vor lua şi care va fi calitatea ei, asta e o discuţie încă fără final (şi fără cine ştie ce claritate, deocamdată).