Nu

– Intră. Stai jos. Aici suntem între noi, nu ne vede nimeni. Nu ne formalizăm. Fumezi? Ia o ţigară.

Soldatul nu fuma albaneze, i se păreau iuţi, înecăcioase şi cam de fasoneală, dar nu refuză. Nu voia să pară nepoliticos sau, mai rău, ostil. În nici un caz faţă-n faţă cu acest ceist care vibra a pericol.

Până în urmă cu două clipe, când ciocănise la uşă, întâlnirea trebuia să fie doar un alt dialog repetat măiastru în imaginaţie. Avea argumente solide, explicaţii plauzibile, câte o glumă de presărat pe marginea demonstraţiilor. Avea logică şi spirit, elocinţă sprintenă. Urma să obţină o victorie elegantă – şi, desigur, respectul adversarului. Era pregătit. Avea un plan bun pentru întâlnirea cu ceistul.

Când a închis uşa după el şi l-a privit în ochi, a ştiut că era la fel de bun ca planul unui şoarece de a şterpeli caşcavalul dintr-o capcană.

– Şi eu mai citesc reviste străine. Ţie ce-ţi place în ele?

Soldatul îşi blestemă gura spartă şi lăudăroşenia. Nu-l întrebase nimeni direct, aşa că ar fi putut să tacă. Ceilalţi nu ziseseră nimic, numai el recunoscuse când pusese ceistul întrebarea – da, fusese la biblioteca americană, fusese şi la cea britanică, răsfoise cărţi şi reviste, nu luase nimic, pentru că nici nu găsise mare lucru (biblioteca de acasă avea ascunse, pe ici pe colo, cărţi mult mai subversive).

Dar uite că nu tăcuse şi acum trebuia s-o ia de la capăt cu explicaţiile, de data asta închis într-o încăpere cu securistul unităţii, un căpitan cu aer de motan îmbătrânit în rele, ale cărui mişcări molatice şi priviri ascuţite veneau parcă de la două corpuri diferite. Se foi în fotoliu şi hotărî să împacheteze minciuni în jumătăţi de adevăr: fusese curios, ceea ce era corect, devenise dezamăgit, ceea ce din nou era adevărat, dar înşiră alte motive – nu că nu era nimic acolo despre sărăcia şi mizeria ultimilor ani, nici că nu găsise nimic despre vreo altă ţară din lagăr, ci că erau doar materiale despre vedete şi grădinărit şi astea nu erau interesante.

Când l-a întrebat ce i s-ar fi părut interesant să găsească acolo, de fapt, aproape că a auzit arcul capcanei declanşându-se.

Nu ştia clar. Habar n-avea, ceva de citit, acolo. Aşa, poate un Jules Verne nepublicat încă la noi. Poate dacă făcea pe prostul scăpa, aşa cum auzise că mai scăpau găinile care se prefăceau moarte la umbra uliului.

S-au rostogolit în jurul nimicurilor acestora vreo jumătate de oră. Soldatul a spus la un moment dat că trebuia să plece, că doar se dăduse stingerea, şi asta a provocat un hohot ceistului.

Apoi l-a întrebat ce a remarcat la colegii lui. Ce să remarce? Ceva ieşit din comun, discuţii, rude în străinătate, ţigări americane, d-astea. Păi nu, nici nu-i cunoştea, erau recrutaţi doar de vreo două săptămâni, nici nu le ştia numele. Dar auzise cumva că vreunul e supărat, furios? Că vrea să fugă? Să fugă cu arma? Nu, că nici nu primiseră arme, a spus soldatul, stârnind un alt acces de ilaritate. Nu de la el din pluton, de la ceilalţi, ‘ăi mai bătrâni, care au deja AKM-uri pe mână. Mai ia o ţigară. Mulţumesc. Deci? Păi, dacă nu-i ştie nici pe-ai lui, pe ceilalţi cu atât mai puţin, a răspuns soldatul, care ar fi dat orice să fie acum în fundul dormitorului, ghemuit în întuneric în patul lui de fier, ascultând sforăitul celorlalţi.

– Dar dacă ai şti, mi-ai spune.

Fusese o afirmaţie, nu o întrebare. Soldatul s-a mai învârtit în jurul cozii un pic, că nu aude el dintr-astea, că ăia care vor să fugă n-or fi ei atât de proşti să-i spună lui, sau oricui, de fapt, că oricum nu prea vorbeşte el cu lumea şi nici lumea cu el, e mai retras, aşa. Dar da, i-ar spune. I-ar spune că i-ar spune orice, altădată, numai s-o şteargă din birou.

– Şi de vorbit împotriva partidului, cine vorbeşte? Sau împotriva tovarăşului?

Nimeni. N-a auzit pe nimeni. Ei toţi sunt abia veniţi de la liceu, au 18 ani, nu-şi bat capul cu asta. Dacă sunt nemulţumiri? Păi ce fel de nemulţumiri să fie? Mâncarea nu-i grozavă, ştiţi… Nu, altceva n-a auzit. Nu, toţi sunt obosiţi, nu prea vorbeşte nimeni despre nimic, mai mult se doarme.

– Dar dacă ai auzi, mi-ai spune.

Probabil ar spune. Adică da, n-ar ascunde, da, ar spune. Dacă ar auzi, ceea ce nu crede că se va întâmpla, dar dacă ar auzi, probabil că ar putea să se-ntrebe dacă e-n regulă, şi dacă n-ar fi, probabil că ar încerca să spună. Poate. Acum ar putea să plece? Trezirea e la cinci juma’.

– Deci suntem prieteni.

Soldatul transpira. Da, da. Prieteni, da.

– Şi dacă suntem prieteni, ne ajutăm unul pe celălalt. Eu te ajut pe tine. Tu mă ajuţi pe mine? Vrei să ne ajutăm unul pe celălalt? Prieteni?

Păi, da, dar cum să ajute el, un soldat mic, un căpitan de contrainformaţii? Adică, sunt nişte diferenţe, nu că n-ar vrea să ajute, dar nu crede că are cum, chiar dacă va încerca, sigur, dacă poate, dar nu prea crede.

– Păi uite, poţi să mă ajuţi acum. Semnează asta. N-o să ştim decât noi. Nici măcar n-o să fii aici cu numele tău. Numai eu o să ştiu asta. Nici şefii mei n-o să afle. Şi nici colegii tăi, niciodată. Semnează aici.

Asta cu semnatul… asta nu. Asta nu. Aşa, că mai vorbesc, dacă au despre ce vorbi, sau că dacă află ceva poate se alarmează şi anunţă, că nu e normal să fugi cu arma, să faci rău la lume, asta poate da, deşi, cum a mai spus, puţine speranţe…

– Semnează. E un fleac. Mă ajuţi. Am şi eu un plan, un număr de făcut. Semnează. Semnează, ce te fandoseşti atâta?

Soldatul spune că nu prea crede în asfel de semnături. Spune că o să se gândească, acum e prea repede. Spune că nu se poate angaja în scris, pentru că nu crede că merită onoarea, e prea mic. Spune că n-are ce să zică, şi de aceea n-are de ce să semneze. Spune că nu are de ce să semneze, dacă s-au înţeles pe cuvânt. Spune că nu ştie de ce trebuie să semneze el, că poate alţii ştiu mai multe şi asta încurcă lucrurile. Spune orice, doar să nu semneze.

Căpitanul urlă la soldat. Acesta nu mai stă în fotoliu, e în drepţi. Au trecut două ore de când a ciocănit la uşă şi a fumat prima ţigară înecăcioasă cu ceistul. Acum o oră, deveniseră prieteni. Cam de vreo 30 de minute, nu mai sunt. Căpitanul urlă la el şi-l face în toate felurile. Soldatul e convins că o să mănânce curând o bătaie cruntă şi se întreabă dacă să dea şi el cu pumnul, ca să ajungă în arest şi la batalionul disciplinar, sau să se abţină şi să încaseze tot, că poate aşa scapă mai ieftin. Şi-a închis mintea, nu mai are nici un argument. I-a rămas doar o negaţie încăpăţânată, pe care o repetă fără rost, în timp ce căpitanul îl ameninţă, îi urlă despre accidente, despre umilinţele inimaginabile ale serviciului militar în slujba patriei, despre luni de chin şi mizerii, despre ratare şi despre nenorocirea familiei. Când oboseşte, coboară glasul, îi spune despre permisii, despre grade, despre bani, despre promovări, despre scoaterea de la corvezi, despre ţigări, despre cafea, despre prietenie şi sprijin reciproc, despre viitor şi carieră. Se odihneşte şi o ia de la capăt cu înjurăturile. Soldatul are 18 ani, e de două săptămâni în armată şi nu şi-a imaginat niciodată că asemenea scene se pot întâmpla în realitate.

Nu.

Căpitanul se trânteşte, în sfârşit, la loc în scaun, în spatele biroului. Fumează în tăcere.

– Dacă vorbeşti vreodată despre asta cu cineva, ai belit-o. Mă crezi?
– Da.
– Ai înţeles?
– Am înţeles.
– Ne mai vedem noi. Nu te uit. Eu nu uit niciodată. Ieşi afară.

Soldatul se clatină până în dormitor. Îl trezeşte pe vecinul lui de pat şi-i povesteşte tot. Îl conjură să păstreze secretul. La sfârşit, îi spune că dacă moare în următoarele 9 luni, să ştie că n-a fost un accident. La 18 ani, astfel de morţi dramatice par teribil de plauzibile, mai ales după o neînţelegere dintre un recrut şi un căpitan de contrainformaţii.

Soldatul nu s-a mai întâlnit niciodată cu ceistul. Acesta nu l-a mai chemat. Când îl vedea prin curtea unităţii, soldatul se ascundea, spre amuzamentul unora dintre camarazii lui. Vecinul de pat n-a râs niciodată – şi nici n-a spus nimănui. Şi-au amintit tot, la o bere, după vreo 15 ani.

Culmea, supravieţuiseră amândoi.

Am primit vineri o scrisoare de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Mi s-a comunicat că „nu există date ori documente din care să rezulte calitatea de lucrător sau colaborator al Securităţii, în sensul legii, cu privire la dl. Petreanu Vlad, fiul lui Nicolae şi Elisabeta (sic!), născut la data de 18.04.1968 în Bucureşti”.

Mi-a atras atenţia, în context, cuvântul „calitatea”.