Un sat buzoian, la poalele unul deal, umbrit de pruni şi încadrat de vii. Uliţa şerpuieşte printre gospodării şi urcă viguros spre biserica ce domină aşezarea. În curtea bisericii, un cimitir micuţ, în pantă. Din drum se văd crucile printr-un gard de sârmă, lăsat locului mai degrabă împotriva animalelor decât a oamenilor. Crucile sunt colorate, au trandafiri galbeni şi roz sculptaţi pe piatră, câte un Hristos desenat naiv, cu aură galbenă, sunt cununi verzi cu boboci roşii, Maica Domnului are fustă lungă, cu falduri, galbenă şi ea. E un soi de uşurătate în aceste monumente funerare colorate, aproape o sărbătorire a trecerii. Unele sunt chiar pregătite de părinţi pentru copiii lor („ridicat de Ion Zăinescu cu soţia sa Sultana pentru fiii lor Traian şi Constantin”), îngemănate, ca să rămână şi-n moarte uniţi, în familie.
În cimitir, pământul e jilav, untos, elastic, primitor. Dealul alunecă uşor spre sat şi crucile se-nclină spre acoperişurile din vale, ca şi cum morţilor le-ar fi dor de casele din care au plecat cândva, ca şi cum acest loc de veci ar fi doar o escală.
