Oroarea siriană

De mai bine de un an, regimul preşedintelui Bashar al-Assad se străduieşte să înăbuşe în sânge revoltele anti-guvernamentale. Protestele de la începutul lui 2011 s-au transformat în insurgenţă după ce armata a fost desfăşurată împotriva demonstranţilor. Se estimează că, din ianuarie anul trecut şi până acum, cel puţin 8.000 de sirieni au fost ucişi în încercarea de reprimare a revoltei. Cifrele sunt imposibil de verificat, dar ele par o subestimare, având în vedere, de exemplu, ce se petrece în Homs, unde armata bombardează direct şi neselectiv cartierele oraşului.

Modelul aplicat de Bashar al-Assad în Homs este inspirat de procedura nazistă a reprimării insurgenţelor. Pentru curmarea insurecţiei din august 1944, naziştii au demolat Varşovia veche sistematic, clădire cu clădire.

Azi, în Homs au fost ucişi doi jurnalişti occidentali. Casa în care se aflau a fost lovită de cel puţin un obuz, iar ei au fost omorâţi de explozia unei rachete, care a fost trasă înspre ei pe când încercau să fugă din ruine.

Cei doi jurnalişti sunt Marie Colvin, care relata pentru Sunday Times, şi Remi Ochlik, un fotograf şi cameraman francez.

Ultima corespondenţă a Mariei Colvin a fost transmisă ieri. O găsiţi aici, pe site-ul BBC (care nu are opţiune de embed). Această jurnalistă de front, cu o experienţă uriaşă, se declară şocată de ororile ce se petrec în Homs. Colvin relatează, printre altele, despre moartea unui copil de doi ani, lovit în piept de o bucată de şrapnel. „Doctorul a spus că nu poate face nimic. Copilul a continuat să se opintească din burtica lui micuţă până ce a murit”, spune Colvin. În spatele tonului ei egal, profesionist, se ghiceşte uluirea că lumea întreagă se preface că nu vede şi nu aude despre tragediile din Homs.

Rusia şi China se opun cu încăpăţânare oricărui gest de condamnare a atrocităţilor din Siria, fie acesta chiar şi o patetică şi complet simbolică rezoluţie ONU. Oricum, o intervenţie occidentală, ca în Libia, este exclusă, dintr-o nesfârşită colecţie de motive. Situaţia din Siria este enorm de complicată şi n-o să încerc s-o explic aici. Probabil că lucrurile se îndreaptă, încet-încet, spre înarmarea insurgenţei cu sprijin turcesc şi/sau occidental. Acum, protestatarii nu au, drept răspuns la blindatele şi artileria regimului, decât kalaşnikoave trecute prin contrabandă peste graniţa cu Turcia. Asta, însă, riscă să dureze şi, evident, prezintă un uriaş factor de imprevizibilitate. În plus, va conduce la o lungă perioadă de atrocităţi reciproce, care s-ar putea sfârşi, în cazul cel mai rău, cu o violentă epurare a minorităţii alawite, care deţine puterea în Siria de prin anii ’70.

Între timp, nu chiar aşa departe de lumea civilizată, Bashar al-Assad, care, culmea! a fost educat şi a trăit în Marea Britanie aproape un deceniu, continuă să-şi ucidă cetăţenii. Până la urmă, aşchia nu sare departe de trunchi. Tatăl lui, fostul preşedinte Hafez al-Assad, a ordonat reprimarea armată a unei alte revolte împotriva regimului, în Hama, în 1982. Între 10.000 şi 40.000 de oameni au fost ucişi în cursul operaţiunii, al cărei comandant a fost un alt membru al acestei cumplite familii, Rifaat al-Assad, fratele mai tânăr al lui Hafez.