Polo pe elefanţi şi o asemănare

Într-o zi am fost invitaţi la un meci de polo cu elefanţi – sau pe elefanţi, nici azi nu ştiu cum e corect.

Prea multe nu-s de explicat: se urcă oamenii pe pahiderme, apucă nişte crose şi fug după o bilă pe un teren cât cel de fotbal.

Că fug e un fel de-a zice. În galop, elefanţii doar umblă aşa, mai repejor. Se şi încing foarte repede, ca atare meciul nu durează decât un sfert de oră, în două reprize.

Cum să vă spun… Un meci dintr-ăsta nu e vreo capodoperă de tehnică şi spectacol. La viteză, seamănă un pic cu fotbalul nostru intern, cu particularitatea că jucătorii noştri de fotbal parcă n-au, totuşi, urechi atât de mari.

Ar trebui să-ţi imaginezi un grup de colonialişti britanici, muraţi în gin şi pe trei sferturi morţi de plictiseală în clubul lor din Indii ca să dibui logica inventării acestui sport. Dacă nu pe cai, pe care nu-i poţi alerga aşa rău în căldura tropicelor, pe ce să fi călărit, la drept vorbind? Pe şopârle gecko? Pe tigri? Pe localnici?

Numai că nu colonialiştii au avut ideea, ci urmaşii lor. Tot doi britanici, probabil la fel de beţi ca bunicii-sahib, s-au cunoscut în 1981 într-un bar din Elveţia şi s-au gândit c-ar fi o idee potrivită să alerge după o bilă de lemn călare pe animale de peste două tone. Îţi trebuie ceva curaj pentru aşa ceva – şi aici mă refer la modul în care explici o asemenea idee celor care (încă) te cred în toate minţile, nu la actul de a călări în sine.

Dar, de la bătălia de la Agincourt încoace, când i-au făcut muci pe francezii de 20 de ori mai numeroşi ca ei, englezii au avut mereu idei neobişnuite şi memorabile. De ce nu şi polo pe elefanţi?

Acum, din sportul ăsta pot fi trase, dacă-ţi place să te joci, o grămadă de învăţăminte. Pe mine mă amuză tâlcul din fotografia aceasta:

(alte fotografi pe Flickr, aici)

Vedem, aşadar, un grup de elefanţi în planul doi, şi un personaj ghemuit, în planul apropiat. Un localnic care are o treabă foarte importantă: el strânge balega de elefant de pe teren, chiar în timpul meciului.

L-am urmărit la treabă: în primul rând, avea enorm de mult de lucru – şi când spun enorm, spun saci întregi de caca de elefant. Poate că animalele se emoţionaseră de la urletele suporterilor, sau poate că ăsta era felul lor de a-şi exprima părerea despre calitatea meciului, dar cu siguranţă au avut mult de exprimat.

Apoi, omul era foarte iute. Chiar dacă pahidermele fug cu încetinitorul, imaginea a vreo 4-5 animale, total 10 tone, şarjând către tine reprezintă un imbold remarcabil ca să o tuleşti instant din calea lor.

În fine, munca lui impunea o responsabilitate automată şi implicită. El n-avea nevoie de şefi ca să-l supravegheze, era controlat, nemilos, de propriul lui instinct de supravieţuire. Dacă nu curăţa tot, risca să se împiedice sau să alunece când o ştergea din faţa cavalcadei. Nu vrei să cazi în nas când aleargă un elefant spre tine – sau, mai rău, nu vrei să alunece un elefant în propria lui balegă şi să-ţi cadă chiar ţie în cap, nu?

Strângătorul de balegă de pe terenul cu elefanţi mi-a adus aminte de strângătorii de rahat de pe piciorul de plai şi gura de rai de acasă. Şi aceia lucrează cu multă responsabilitate, nici aceia nu lasă nimic în urmă. Şi unii, şi alţii, se tem să nu fie striviţi aşa, dintr-o clipă de neatenţie.

Diferenţa e în organele pe care le folosesc fiecare ca să adune rahatul – şi, evident, în faptul că unii îşi pun mănuşi înainte să intre pe teren, în timp ce ceilalţi nici măcar apa de gură n-o consideră necesară.