🎧 Revoluția mea (IX): 24.12.1989. Cumpăna

24 decembrie 1989. România pare o țară în război civil, însă una dintre părți se încăpățânează să rămână invizibilă. În toate marile orașe, militari și civili înarmați, însoțiți de blindate ușoare sau grele, trag fără reținere înspre tot ce li se pare suspect. În perioada 22-30 decembrie 1989, militarii și civilii au consumat peste 12 milioane de cartușe. Distrugerile sunt importante iar urmele canonadei din acele zile se mai pot vedea și astăzi, 30 de ani mai târziu, pe fațadele unor clădiri din România. S-a murit mult pe străzi în acele zile, într-un război confuz cerut cu vehemență de noii lideri politici de la București. Răsturnarea regimului Ceaușescu costase națiunea 126 de morți și 1107 răniți, dar în “apărarea Revoluției”, aparent atacată de “teroriști”, au murit aproape 1.000 de oameni și au fost răniți peste 2.200.

În ajunul acelui Crăciun, la Comitetul Central din Capitală, un grup restrâns de la conducerea CFSN și a armatei a stabilit că soții Ceaușescu trebuie executați fără întârziere. Din acest grup au făcut parte Ion Iliescu, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu, Nicolae Militaru. Conform mărturiilor unora dintre ei, decizia a fost luată în urma unor discuții purtate într-un WC de la MApN, unde liderii deschideau robinetele la maximum, ca-n filmele cu spioni, ca să nu fie înregistrați, apoi discutau câte doi variantele posibile. S-a ajuns la concluzia că trebuie organizat un proces-fulger, iar Ion Iliescu a scris de mână, pe o foaie de hârtie, un decret de înființare a unui tribunal extraordinar pentru “judecarea” celor doi Ceaușești.

🎧 În episodul de azi al podcastului meu: în fabrică s-au împărțit pistoale mitralieră și s-au organizat patrule care trebuie să apere revoluționarii și “avutul poporului” de atacurile teroriștilor; organizatorii dispozitivului de apărare habar n-au cum se folosesc, de fapt, aceste arme, ceea ce-mi ridică unele semne de întrebare; la un moment dat, în noapte, aflăm că teroriștii au sărit gardul și se pregătesc să intre în fabrică; decid că e momentul să ucid un terorist și mă îndrept în fugă, cu arma în mână, pregătit să deschid focul, spre zona unde au fost semnalați atacatorii.

Seria “Revoluția mea” poate fi ascultată și aici, pe Spotify, sau aici, pe Podbean.

5 comentarii Adaugă comentariu

  1. Vreau sa te felicit pentru montajul audio. Am inteles din primul articol ca l-ai facut chiar tu. Mi se zbarleste parul pe mana la fiecare episod. Felicitari!

    Thumb up 5
  2. Da, multă nebunie în acel sfârșit de epocă (nu? parcă așa îi spunea); și da, părea (sper să nu aflu vreodată, că … DOAR părea) că „lucrurile” sunt în cumpănă. Însă …am să-ncerc să mă rezum doar la „revoluția mea”.

    Știam că nu-i de joacă. Chiar dacă nu „cumpăram” tot ce apărea la TV știam că e un război în desfășurare care, justificat sau nu, provoca victime.

    Au fost zile cu zeci (sute!?) de întâmplări, sentimente și încercări, pentru mine greu de repus în ordinea exactă de atunci. Rațiunea se înfrunta dar se și amesteca cu instinctele și subconștientul, de nu mai știam cu siguranța cine dictează. Am avut de făcut dar … mi-am și căutat de făcut cam tot ce puteau tinerii de atunci să experimenteze.

    Am văzut prostii, m-am înhămat eu însumi la câteva chestii care povestite acum după 3 decenii îmi par mai caraghioase dar și mai periculoase. Dintre acestea, am ales să mă limitez doar la o temă (voiam să fie mai multe, dar am realizat că nu pot fi deloc … concis)

    În fine, va fi vorba de „paza” cartierului Floreasca, (mai precis, careul format de Calea Floreasca și Barbu Văcărescu delimitate de Ceaikovski și Glinka), cu tot arsenalul și voluntarismele specifice acelor zile, de la cele soft cum ar fi legitimarea persoanelor și oprirea mașinilor care ni se păreau dubioase, până la pregătirea de bâte și cocteiluri molotov pentru eventuale riposte și … altele(!). Deși eu nu eram de mult timp în cartier, acționam în acele zile alături de alți vecini mai tineri, cu unii dintre care eram coleg la un dojo de karate (extrem de respectat deși adesea funcționa improvizat doar în … parcul Verdi – vizavi de ștrandul „Cutezătorii”).
    Poate n-am să par la fel de sincer, precum gazda noastră, dar eu am încercat să fiu elementul care temperează lucrurile și am îndemnat la abținerea de la gesturi necugetate (poate și deoarece eram cu câțiva ani peste media celorlalți revoluționari de cartier).

    Când au apărut în „joc” armele adevărate, am simțit că lucrurile pot lua întorsături urâte. Armele se pare că s-au luat (nu știu cum) de la Automatica (fosta uzină Ford, situată atunci pe Floreasca, în dreptul Glinka) și erau deja, în scurt timp și inexplicabil pentru mine, pe mâinile cui nu trebuia.

    Nu mult după asta, au început împușcăturile pe strada Floreasca. Cartierul era oricum terorizat de împușcăturile care se auzeau dinspre Dorobanți, televiziune și Primăverii, însă acum oricine putea fi în bătaia gloanțelor. Fiindcă la Automatica nu era punctul „nostru” adică, în răspunderea noastră ad-hoc, ne-am dus câțiva în colțul opus, Floreasca- Ceaikovski al zonei de unde, destul de des, se auzeau împușcături și unde știam în principiu pe câțiva dintre „ai noștri”. Sar în poveste peste precauțiile, nodurile în gât și inimile sărite din piept cu care ne-am apropiat, fiindcă pe de o parte toate străzile din cartier sunt drepte și au practic doar unghiuri de 90 de grade numai bune de controlat de cineva cu arma în mână iar pe de altă parte, în psihoza aceea, nu ai fi vrut să fii dibuit/ bănuit că încerci să te strecori.
    Long story short (vorba, vine), în intersecția Floreasca – Ceaikovski, pe trotuarul din stația autobuzului dinspre centru (spre FEA, ITC) erau … două kalașnikoave în mâinile a doi nepricepuți. Unul pe care nu-l cunoșteam, dar măcar părea pierdut, prea înspăimântat ca să miște.

    Celălalt în schimb, pe care îl știam destul de bine, era parcă într-o transă exuberantă. Se agita, era zgomotos și parcă pentru a ne demonstra ce bărbat devenise de când avea arma-n mână, iese în mijlocul străzii și le face niște semne ample celor de la Automatica pe care ni le explică că erau convenite pentru când totul e OK(?!?).

    Ne spune la repezeală ceva despre cum ăilalți (de la Automatica) ar fi oprit niște mașini cu împușcături (una, cu geamul ciuruit era chiar la vreo 20 de metri de noi, dar „fusese o greșeală” – era a unor vecini în vârstă pe care-i cunoștea și „n-a pățit nimeni nimic”!), niște tâmpenii despre elicoptere împotriva cărora trebuie să tragă (nu rețin dacă la vreun semn) focuri în sus (știu că fusese o veste și la TVR-L).

    Tocmai când începusem să-l prelucrez să fie calm, să țină arma cu țeava în jos, să n-o mai îndrepte spre noi și nici spre ferestrele din apropiere când deodată la nu știu ce agitație dinspre Automatica (la o stație scurtă de noi) pune kalașnikovul la ochi, bagă glonț pe țeavă (ocazie cu care unul care era deja „pe țeavă”, sare pe asfalt) și dă să tragă într-o mașină care venea spre noi. Nici azi nu știu cum l-am oprit. Bineînțeles că nu era niciun terorist ci doar cineva probabil terorizat (sic!) să oprească la fiecare colț de stradă și să se legitimeze.

    Mă rog, credeam că ne-am înțeles, cel puțin în ceea ce privește elementarul din… „regimul armelor și munițiilor” și în plin avânt, traversez strada spre clădirea care era sediul central al IPA. Ca o paranteză, posibil mai lungă decât ceea ce urmează (realizez că am deschis multe), cel mai mult ne îngrijora pe noi, cetățenii din Floreasca, acum revoluționari de strânsură, apropierea de gardul care înconjura lacul Floreasca, de după care era un drum care ducea la reședința de până mai ieri al lui Ceușescu și de unde eram îngrijorați că pot ieși din „bârloguri” securiști descreierați dornici de răzbunare – pentru cei care râd, fie … deoarece la vremea respectivă se plimbau încă pe sub masă în picioare, ori fiindcă nu au pus în viața lor mâna pe o armă, trebuie să spun că eu eram conștient de ravagiile pe care le-ar face cineva super-instruit atunci când trage cu intenția de a ucide cu orice chip.

    În fine, la IPA, în cadrul ușii transparente dar închisă și cu un grilaj, apare directorul tehnic (în șubă milităroasă), care nu mă recunoaște și mă îndeamnă să-mi văd de drum, având în mână amenințător o armă pe măsură, pentru care din motive de suspans … regizat, nu am să vă spun ce tip cu totul ieșit din comun era.
    N-am reușit deci să scot de la el nici 4 vorbe și cu atât mai puțin informații despre ce elicoptere ar fi survolat zona sau mișcări suspecte văzute dinspre lac.

    Întors în intersecție îl găsesc iarăși activ pe „amicul” cu kalașnikovul, care face ce face – învârtește/ răsucește (greu de spus) arma într-un fel de jonglerie și până să mai apucăm să-i spunem odată să se potolească, își trage un glonț pe lângă picioare care se înfige în asfalt la vreo 2 metri, cam la jumătatea distanței care ne mai despărțea împroșcându-ne cu criblură (dacă vi se pare că romanțez, nu mă supăr – cumnată-miu ar fi jurat că a văzut că și-a tras glonțul … PRINTRE picioare – asta romanțare!).
    Cert este că n-am mai zăbovit și am părăsit rapid „teatrul de operații”. Am realizat că puteam s-o mierlim, în mod nedemn, mai mulți dintre cei de față, (poate și împreună cu alți nefericiți până la o stație distanță) de mâna lui … Cauciuc – asta era porecla viteazului care i se trăgea de la karate, unde atunci când făceam kumite (luptă) cel mai adesea adopta tactica de a-și înmuia picioarele prăbușindu-se la pământ pentru a nu încasa vreo lovitură.

    Credeam că am să povestesc mai multe, despre controale la metrou (împreună cu foștii vecini din Balta Albă),despre tentativele pentru „apărarea televiziunii” și multe altele însă uitându-mă-n sus mi-e clar că deja m-am lungit, anormal de mult.

    Totuși, aș mai lăsa pentru mâine un … teasing: să povestesc … cum puteam eu (teoretic) să mor împușcat de … Vlad Petreanu. Sper să am chef. Dacă o fac, promit să … nu „înfloresc” nimic.

    Thumb up 4
    • @de facto: hai să îți zic eu ce evită toți de pe aici fiindcă sunt oameni politicoși: e extrem de plictisitor tot ce povestești, poate nu din cauza evenimentului, ci a felului în care descrii. Flash news: nu toți avem talent. Tu, ca și mine, nu ai

      Thumb up 0
  3. Nea de facto, in primul rand trebuie sa iti cer scuze. Te-am catalogat ca pe un trol oarecare care isi bifeaza norma si incaseaza banul. M-am inselat, fiindca tu esti o persoana cu grave probleme de personalitate, pe care doar un bun psiholog le poate diagnostica. E o problema cu ego-ul tau exacerbat si cu delirurile pe care le genereaza susnumitul. Lasa-ma, te rog, sa ascult linistit podcasturile lui Vlad, fara brum si fara trimiteri la trairile tale total neinteresante. Pana la urmatoarea revolutie, cu mult dispret, Richard Aldoilea.

    Thumb up 3