România adolescentă

În timp ce două duzini de politicieni se joacă de-a „maţe-ncurcate”, România urbană trăieşte anii frumoşi pe care i-a visat jumătate de secol.

Sunt ani ai consumismulului, în primul rând. O naţie care a jinduit atâta amar de vreme la o Dacie de Canada, un videocasetofon şi o garsonieră de la Sindicate se scaldă acum, cu pleoscăieli şi chiote de bucurie, în plăcerile societăţii de consum. Românii îşi răzbună invidiile faţă de bogaţii Vestului. Au văzut în filme familii cu câte două-trei maşini? Televizoare în fiecare cameră? Frigidere cât debaraua? Şifoniere „walk-in”? Home-cinema, DTH, cuptoare cu microunde, mobilă scumpă, bucătării de firmă, calculatoare monstru, ceasuri, echipamente de sport, bărci, excursii în Europa, în Africa, deja şi în Asia? Toate sunt acum încercate, cumpărate, iubite şi posedate de o societate care a descoperit că viitorul sună bine, mai ales când e susurat în ureche de reclamele la credit bancar.

Sunt ani ai individualismului, încă. Puterea exemplului şi concurenţa între vecini mână societatea înainte, urcă salariile şi creşte cheltuielile. Majoritar, românul tip „să-mi fie bine mie” nu dă doi bani pe românii tip „împreună suntem mai puternici”. Comunităţile sunt fragile. Cele tradiţionale sunt pe moarte, la propriu. Cele noi, care, prin monitorizare şi presiune, îşi îndreaptă liderii în direcţia bună, sunt încă în burta societăţii, în fază celulară.

Sunt, de asemenea, anii desprinderii de politicianism şi demagogie. Ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: dezgustul de politică a depăşit limita suportabilităţii. Vorbind cu oamenii descoperi că habar n-au cine mai e prin guvern, ce se mai petrece prin Parlament şi cine mai intră şi iese din politică. Preşedintele e privit ca o mascotă de marea majoritate – un personaj cu care e mişto să-ţi faci o poză, dacă se nimereşte în aceeaşi cârciumă cu tine. La fel şi cu premierul, care intră ca bonus în colecţia cu hostesse răpitoare ce fac deliciul oricărui salon auto pentru amatori. S-a dus vremea marilor mitinguri, a pasiunilor devastatoare pentru un lider politic. Politicienii români sunt desueţi când vor să pară serioşi, şi doar un alt fapt divers când îşi arată adevăratele năravuri. Politica e pentru alţii, pentru noi e viaţa fiecăruia, prin care trecem o singură dată.

România urbană este acum într-o adolescenţă fermecătoare. Respinge adulţii care îi vorbesc despre un viitor neinteligibil, îşi pierde nopţile dansând, citeşte dezordonat tot ce-i pică-n mână, îşi cumpără pe datorie orice sclipeşte.

Maturitatea ne va prinde cu o clasă politică derizorie şi fără nici un proiect naţional. Ne vom trezi în recesiunea regulamentară înconjuraţi de obiecte vechi şi griji noi. Vom privi spre lideri. Ce vom vedea?

Formidabilul Neagu Djuvara are, la 90 de ani, un optimism liniştitor. În dialog cu Robert Turcescu, Djuvara spune că „poporul român are câteodată noroc. La câte 100 de ani, apare o generaţie de oameni politici care salvează ţara”. Ce-ar mai fi de zis altceva decât Doamne-ajută, atunci?