De ce merg copiii la școală?
Nu, pe bune, de ce ducem copiii la școală, obligați fiind de lege, încă de pe la 5-6 ani, un deceniu și chiar mai mult, zi de zi, lună de lună?
Nu ca să-nvețe cum se scrie și cum se citește. Nu e nevoie de 8-10 ani pentru asta – deși școlii românești pare să-i fie insuficient chiar și-atâta, în unele cazuri.
Nici ca să-nvețe în detaliu și pe dinafară matematică, fizică, chimie, biologie și toate celelalte. Serios. E bine să le știi, nu-i rău (deloc) că le afli, dar dacă nu te pasionează, cu adevărat, dacă nu știi din clasa a IV-a că o să faci o carieră în matematici speciale sau fizică cuantică, degeaba ți le toarnă-n cap cu pâlnia și polonicul. Adică, să fim cinstiți: câți dintre noi mai știm ce-i aia o integrală, sau măcar să extragem un radical? Și chiar dacă știm, la ce ne folosește? La ce ne-a folosit să știm acum 20 de ani, unul-două trimestre și-o ieșire la tablă, în afară doar de-a lua o notă rezonabilă la o teză care mucegăiește acum într-o pivniță, asta în cazul fericit – dar fără semnificație – că s-o fi păstrat doar pentru c-o fi fost uitată acolo?
Școala românească obligă copiii să memoreze mecanic și să rețină prin repetiție, dar totul e fluid și nici o oportunitate nu-i la fel în viață, încă de-a doua zi după ce termină liceul.
Elevii noștri sunt învățați să lucreze de unii singuri și să-și apere cu gelozie observațiile, dar când se angajează, în lumea reală, trebuie să se adapteze, deodată, la paradigma foarte diferită a lucrului în echipă.
Copiii ar trebui să facă acea școală care să-i pregătească pentru viață, nu pentru extemporale. Calitatea, nu cantitatea, fondul, nu forma, mă rog, chiar mai simplu spus, pădurea, nu copacii, asta ar trebui să fie obsesia școlii românești.
Cu doi ani înaintea examenului meu de facultate, părinții mi-au angajat un meditator (de fizică). Era un moment crucial. Fără facultate, pe vremea aia ajungeai, la terminarea școlii, inevitabil „trupete”, în armată, 16 luni de tâmpire instituționalizată, apoi muncitor „la șaibă”, și cu asta viața de proletar cu viitor de neschimbat în Republica Ceaușistă era amorsată.
Profesorul a venit la noi acasă, mi-a cunoscut părinții și m-a întâlnit și pe mine. Mi-a dat câteva teste, a stat de vorbă cu mine apoi vreo oră, două, despre câte-n lună și-n stele, apoi s-a-ntors brusc spre maică-mea:
– Băiatul nu e prost, doamnă – i-a zis – doar că nu știe să gândească.
Maică-mea a oftat, eu l-am strâns de gât în gând. Apoi, profesorul a continuat:
– Ce vreți, doamnă? Să-l învăț mecanic, doar ca să intre la facultate, cu riscul să nu facă față mai târziu în viață, sau să-l învăț să gândească, lucru mult mai greu, dar care s-ar putea să fie o investiție mai bună pe termen lung?
Și, în timp ce eu strângeam tare-tare pumnii, sperând la răspunsul simplu, la calea cunoscută și nesurprinzătoare a repetiției și reflexului condiționat, am auzit-o pe maică-mea trimițându-mă în lumea reală:
– Învățați-l să gândească, domnule profesor, să vedem și noi dacă poate.
Azi, 30 de ani mai târziu, am dat peste un interviu în care o profesoară spune așa: „Educația începe cu 20 de ani înainte de a ne naște și continuă până în ultima zi în care ne aflăm pe Pământ”.
Am zâmbit, pentru că eu știu ce spune. Nu este elitism, așa cum și-ar dori egalitariștii să răspundă. E mai simplu și mai inteligent decât un clișeu. Este despre răspunderea părinților față de copiii lor și despre răspunderea societății față de generațiile viitoare. Suntem definiți și șlefuiți, până la un punct, de educația părinților, apoi de nivelul de educație al societății și de propria noastră voință, iar părinții preocupați de viitorul copiiilor lor, ca și societatea, în ansamblu, îi învață pe aceștia să gândească, nu să papagalicească.
Profesoara pe care o citez predă la un colegiu privat din București, Avenor College, o școală internațională care folosește sistemul Cambridge. O cheamă Mihaela Ancuța și dă un interviu pentru blogul liceului în care spune și de lucruri interesante (alte articole de pe blogul Avenor College, aici):
– despre tehnica de învățătură: în sistemul românesc, examenele sunt de nivel mediu, bazate foarte mult pe repetiția tipului acela de examen. Există zeci de culegeri pe care, dacă elevii le parcurg, vor fi la curent cu ce înseamnă examenul și care sunt tipurile de exerciții pe care trebuie să le știe. În sistemul Cambridge, nu există nici măcar o culegere. Nu există teste. Există materia, există cărțile și exercițiile după fiecare lecție. Eu nu-mi doresc ca elevii să învețe mecanic. Îmi doresc ca, aflați în fața unui exercițiu, să gândească, să aibă cunoștințele necesare să îl rezolve și să facă față testului, indiferent care este el.
– despre lucrul în echipă: O altă idee preluată din curriculum Cambridge este lucratul în echipă. Chiar dacă suntem la ora de Matematică, îi rog să rezolve un exercițiu în grupuri de câte doi. Când vor termina școala, ei vor trebui să învețe să lucreze în echipă.
Se fac înscrieri în perioada asta la Avenor College, pentru clasa a IX-a (pentru mai multe detalii, click aici). Nu e un liceu ieftin, dar educația ieftină e araeori o investiție bună pentru viitor. Avenor College are și un program de burse pentru elevii merituoși, prin care costurile pot fi acoperite în procentaj de până la 100%. Liceul respectă programa Cambridge International Examination, construită special ca să dezvolte curiozitatea elevilor și preocuparea permanentă pentru învățare – practic, un pașaport internațional către succes. Elevii sunt antrenați să-și dezvolte gândirea logică, să prezinte argumente coerente și să facă judecăți motivate în discuții și controverse și să prezinte explicații clare în exprimările lor.
Adică ce-ar trebui să facă școala în general în lumea asta. Motivul adevărat, singurul, pentru care ne trimitem copiii la școală.
12 comentarii Adaugă comentariu
Da, mă… Da’nepot-miu, clasa a treia la Transilvanya Cambridge School pleacă dimineaţa la 7 la şcoală, vine pe la 5 după-masă şi…se apucă de lecţii !!!… Asta-i viaţă ?
Eu în clasa a treia veneam acasă la prânz, mâncam, mergeam la antrenament (atletism) şi încă ziua era lungă, mai aveam timp şi de joacă… Poate şi de-nvăţat (e drept, n-aveam tabletă ;)…
Ştiu că e un articol publicitar (bine scris, de altfel), dar chiar şi publicitatea reuşeşte uneori să-şi contrazică obişnuinţele de tâmpire (încă un pitic de-al meu, publicitarii care fac apel la cele mai primitive reflexe şi temeri ale oamenilor) şi să ridice întrebări esenţiale.
Ca să te citez: de ce merg copiii la şcoală?
Întrebarea asta e mai complicată decât pare la prima vedere, iar de răspunsul dat de noi (prin reprezentanţi, evident!) depinde mult evoluţia noastră ca naţiune. E o întrebare veche cât umanitatea, care încă nu şi-a găsit un răspuns definitiv (care poate că nici nu există).
Răspunsul Unu: pentru integrarea în societate. Este modelul de start din România, şcoala comunistă care scotea, an după an, legiuni de cetăţeni gata să dea la şaibă, să aclame conducătorii şi să se îmbete disciplinat în puţinul timp liber. Asta presupune conformism, disciplină, uniformizare, spălare pe creier, aducerea la cel mai mic numitor comun. De ajutor pentru partea inferioară a curbei lui Gauss, dar presupunând sacrificarea vârfurilor.
Răspunsul Doi: pentru dezvoltarea individualităţilor. Gândire critică, dezvoltare intelectuală, creativitate – uneori fără scop – personală. Dificil ca un astfel de sistem să satisfacă cerinţele sociale imediate, chiar dacă asigură un rezervor de creaţie pentru viitor.
Răspunsul Trei: din inerţie. Modelul nostru. Învăţământul românesc pare actualmente a fi un soi de dinozaur pe „life support”, mort deşi încă neîngropat.
Habar n-am care ar fi răspunsul „corect”. Avem nevoie şi de cetăţeni integraţi şi disciplinaţi, avem nevoie şi de vârfuri creative şi iconoclaste. Ce mă doare este că noi, ca naţiune, încă nu am pus întrebarea „de ce trimitem copiii la şcoală?”. Pentru că de aici începe răspunsul.
io cred ca din sadism(freud e pe aici) generatiile adulte impun un regim sever (cazon mai demult) generatiilor tinere.Desigur ca demult existau poate ritualuri de trecere la varsta adulta care presupuneau perioade de concurs , incercari , dar erau limitate si de o violenta punctuala .Pe vremea lui ceausescu resentimentul generatiilor adulte, aflate la putere(formal si informal) era asa de mare incat reusisera sa impuna examene din 2 in 2 ani (treptele) chiar in perioada cea mai contestatara a individului – pubertatea si adolescenta .Poate din aceleasi motive , societatea romaneasca actuala , inca gerontocratica , face ca invatamantul sa suporte atatea experimente si sa nus e poate aseza pe un drum , pe niste principii , planuri, previziuni pentru perioade mai lungi de timp .Noi, ca natie , inca avem convingeri tribale unde ierarhia se stabileste inca pe criteriul varstei (sacrificiul ritual al lui ponta si apoi inabilitatea lui de a-si gasi un drum legitim de ex).Profesorii si elevii sunt in continuare in stare de razboi , unii impotriva altora , in cea mai mare parte a tarii; doar instinctul matern al profesoarelor , care vine din zone mai profunde sufletesti , mai reuseste sa atenueze adversitatea profunda profesor-elev.Si simtindu-se exclusi din relatie, elevii se simt liberi sa faca orice insolenta.
în motiv important sa te duci la școală este pentru diploma, e un argument politic pentru ca asa funcționează lumea.
într-adevăr spala românească e pierduta în detalii
Taxa anuala de scolarizare la scoala cu predare in sistem Cambridge, Romania, an de liceu: 10.500 euro
Taxa anuala de scolarizare la Universitatea Cambridge, Marea Britanie, an de facultate: 9000 lire.
Restul e poveste.
Un an de facultate in Romania – cateva sute de euro. In invatamantul universitar costurile sunt mult mai mari decat in cel universitar. simplist calculand, un profesor universitar preda la cateva sute de studenti pe ora, unul de gimnaziu intr-o scoala privata preda la 15.
Sa pastram exemplul, in Marea Britanie un an la o scoala gimnaziala privata de nivelul Cambridge este intre 15-20.000 lire. Iar cei 9000 lire amintiti sunt pentru un „undergraduate degree”. In plus, universitatile de ti Cambridge primesc finantari enorme din sponsorizari private, ceea ce o scoala gimnaziala sau liceu nu o vor face niciodata, mai ales in Romania.
Este poveste, dar depinde cum e spusa….
Cu o taxa de scolarizare pe luna de cam 2 ori cat e salariul mediu pe economie, vad doua tipuri de clienti: cei cu adevarat instariti si din „societatea buna” si beizadelele.
Eu unul, chiar daca as avea banii astia, as avea rezerve sa-l dau pe fiul meu acolo. Nu as vrea sa fie coleg cu odrasla unuia ca Becali sau Nastase sau Videanu sau alt jmecher de Romania. Pe loc imi vin in cap 2 scenarii: ajung sa-l culeg de pe asfalt de prin Dorobanti dupa vreo cursa cu aia antementionati sau ii deschid astia mintea la combinatii pentru dupa majorat si mai tarziu il sun la inchisoare sa-l anunt ca sunt pe patul de moarte.
Stai liniștit, ban la ban si păduche la păduche 😉
(Cu ghilimele de rigoare 😀 )
Din păcate, școlile de genul acesta sunt cu sfințenie păzite in UK, deoarece produc politicieni, avocați si alte câteva profesii ce tin de „casta”. Sa nu uitam ca o mâna o spală pe cealaltă.
De exemplu, doar copii unor „șmecheri” ajung sa studieze la un anumit colegiu privat, de băieți, in baza unei invitații din interior. Apoi de acolo, drumul catre „lumea buna” este bine bătătorit. Restul, țărănimea, la scoli normale, sa devină ingineri, profesori, etc.
Din păcate, in Bucuresti, tot mai multi corporatiști isi educa copii in acest stil…
Imi permit sa va contrazic… Copiii din aceasta scoala scoala nu sunt nici beizadele nici culese din Dorobanti. Sunt copiii unor parinti preocupati de dezvoltarea lor, de accesul la diversitate. Un astfel de copil de clasa a doua stie mai multe despre sistemul solar decat a invatat parintele lui in 12 ani de scoala „serioasa”, de stat, asa cum se facea pe vremuri. Are o deschidere mult mai mare catre tot ce este in jurul sau decat adultii „responsabili” care judeca totul din afara si dupa ambalaj. Pe de alta parte ar fi interesant de vazut cat costa scoala unui elev de la stat, caci in nici un caz nu este gratis – salarii profesori, personal auxiliar, cladiri, intretinere, carti, caiete. S-ar putea sa fiti surprinsi ca nu este o suma cu mult mai mica decat taxa intr-o scoala privata. Nu banii duc un copil in „Dorobanti” sau la inchisoare ci lipsa de activitati si perspective…
Adevarul adevarat este ca copiii merg la scoala pentru ca parintii habar n-au ce sa faca cu ei. Pe deasupra, parintii sunt prea obositi ca sa mai traiasca ei insisi, de unde timp/energie/creier sa-si educe copiii? Si atunci ii trimit la scoala. Iar cei cu bani pompeaza in diverse sisteme cu nume pretentios, crezand astfel ca nu mai e nevoie de nici o educatie acasa, ca face scoala totul. Si ajung niste rasfatati neputinciosi. Asa cum e, scoala de stat e ok. Se poate si mai bine, clar, profesorii sunt de cele mai multe ori depasiti de emanciparea copiilor. Dar, decat sa arunci cu banii (deloc putini) in scoli si programe pretentioase, nu mai bine pui deoparte luna de luna o suma si atunci cand face copilul 18 ani, daca i-a placut sa invete, il trimiti frumos la o universitate europeana? Care chiar conteaza in formarea lui profesionala, mult mai mult decat „dezvoltarea aptitudinilor creative si a imaginatiei copilului”. Pentru astea iti faci tu timp si te aduni un pic, parinte debusolat, si il duci la munte cu cortul, il inscrii la cercetasi, il incurajezi sa citeasca literatura de calitate, discuti cu el ca cu un om mare. E foarte greu, dar cred ca merita.
Doamne, bine zici, dar, exista omul ala care sa aiba o viziune holistica si sa reformeze invatamantul complet nu pe bucati astfel incat sa fie adaptat vremurilor in care traim si sa isi atinga scopul pentru care a fost creat?