UPDATE: banii au fost strânși. Mulțumiri!
Cel mai comentat articol pe care l-am publicat pe acest blog numără 258 de mesaje lăsate de cititori. Cam 250 dintre acestea au fost înjurături împachetate mai mult sau mai puţin inspirat. Articolul se numeşte „Trăiască dictatura alergăriatului!” şi a apărut pe 19 mai anul trecut, după un (alt) semi-maraton din Bucureşti. Puteţi să-l recitiţi aici, dacă vreţi (şi dacă aveţi chef să vă mai enervaţi o dată). De comentat, nu se mai poate comenta la el, că se-nchide secţiunea după 100 de zile – dar pe cine împiedică asta să-şi spună azi părerea pe Facebook, Twitter sau în subsolul acestui articol?
Revenind, a fost un moment interesant, care a avut părţi bune şi părţi rele. Mă rog, multe părţi neplăcute şi una-două acceptabile, dacă e să fiu cinstit. Una din părţile acceptabile este că, de fapt, au fost foarte puţine înjurături propriu-zise, în sensul că de mamă, morţi şi fut s-a zis puţin spre deloc. N-a fost nevoie să blochez decât vreo doi-trei mitocani, dar şi aceia cred că s-au lăsat duşi de val, pentru că, pe măsură ce articolul a crescut în trafic, s-au ambalat şi cititorii. Adică nu cred c-a fost realmente cu intenţie, ştiţi? Una peste alta, însă, mi-am reconfirmat că cititorii blogului meu sunt civilizaţi chiar şi când îmi trag şuturi în dos – şi, sacrebleu!, de data asta chiar mi-au tăbăcit posteriorul. Apoi, mi-am adus aminte, pe propria-mi piele, ce fiară furioasă poate deveni publicul într-o clipită (şi două share-uri). E o particularitate pe care o poţi folosi şi în avantajul tău, dacă ai nervii tari. Nu poţi fi un bun politician, de exemplu, dacă nu ştii să canalizezi magma asta, dar dacă n-ai în plan aşa ceva, poate fi dificil.
Printre părţile neplăcute, obligaţia de a digera tot ce mi s-a dat să-nghit, ca să pot merge mai departe, şi sentimentul c-am fost nedreptăţit, un sentiment perfect inutil în context, că oricum nu mă mai puteam plânge că nu m-a înţeles lumea. Dacă nu te-a înţeles, pretenaş, e vina ta, că nu te-ai exprimat cum trebuie, nu e vina lor. În fine, undeva în adânc, unde calcă sufletul pe inimă şi stă îmbufnată conştiinţa, iaca şi îndoiala, ca o pietricică-n pantof: poate c-am fost chiar pe lângă, de data asta; poate că nu trebuia.
A trecut mai bine de un an. Bucureştiul a continuat să fie tăiat în două de maratoane, semi-maratoane şi curse populare. Am înţeles că bucuria câtorva mii de participanţi e, şi ea, importantă – din punctul lor de vedere, mai importantă decât nefericirea altor mii, dar, mă rog, nu asta e tema articolului de azi. Nu vreau să mai provoc pe nimeni, de data asta – sau nu vreau să mai provoc decât la atitudini pozitive, mai precis.
Azi, vreau să fac o ofertă de împăcare tuturor celor care s-au simţit jigniţi de articolul meu de anul trecut şi, implicit, susţinătorilor maratonului care va avea loc în Bucureşti pe 4 octombrie. Oferta este aşa: să faceţi – să facem, de fapt – ceva mai mult decât doar să-i aplaudăm pe cei care participă (şi să-i înjurăm pe ăia care nu).
Ce am aflat, după incidentul cu articolul de anul trecut, este că unii dintre cei care se înscriu la cursele de maraton, semi-maraton etc. fac şi o strângere de fonduri pentru diferite cauze de binefacere. Pentru mine, acesta e un motiv suficient de solid ca să mă plec în faţa alergătorilor, să-mi admit greşeala de acum un an şi ceva, când i-am luat peste picior mai brutal decât meritau (unii) şi să vă poftesc să facem, fiecare dintre noi, câte o donaţie pentru una din cauzele susţinute de concurenţi şi popularizate, zilele acestea, pe diferite site-uri.
Eu am ales să donez unei alergătoare care strânge bani pentru o organizaţie nonguvernamentală numită Hope and Homes for Children România (HHC România). Ţinta de finanţare pe care şi-a stabilit-o ea este de 2.500 de lei. Nu pare aşa mult când te gândeşti că am avut 250 de comentatori care m-au certat amarnic că nu susţin maratoniştii. Dacă ar dona fiecare câte 10 lei, s-ar strânge banii imediat. Presupun că, pentru nişte comentatori atât de pasionali, energia pozitivă e chiar mai importantă decât cea negativă (şi îmi imaginez că aveţi şi card bancar, oameni buni).
Puteţi dona Nataliei Petreanu aici – orice sumă vă lasă inima sau în paşi prestabiliţi de 30, 75, 150 şi 300 de lei. Şi, da, o cunosc pe această alergătoare. E serioasă, garantez pentru ea. Este la al 5-lea semimaraton. A strâns fonduri şi la ultimele două, câte 2.000 de lei la fiecare. Acum, încearcă mai mult, cu ajutorul nostru, fireşte.
Şi nu, nu este publicitate. Articolele care vă îndeamnă să donaţi pentru cauze de binefacere nu sunt niciodată articole plătite pe acest blog.
O să fac un update la acest articol când se strâng banii. N-am nici o îndoială că, de data asta, voi reveni la subiect în numai câteva zile, cu veşti bune.
Mulţumesc.
(Ilustraţie – Shutterstock)
5 comentarii Adaugă comentariu
E teribila chestia asta…exista unii care alearga pt ca…asa vor sa-si mentina forma fizica, e o optiune personala ce are de-a face cu sportul. Mai sunt unii care alearga doar daca e ceva mishto in joc, o treaba, o adunare, o miscare, un grup, o veselie. Asa cum toti fac un cros, ca e orange, ca e colorat, ca e cu albastru sau cu alb. Sa fie promovat de un brand, ceva, sa se isterizeze putin in consumerismul asta romanesc. Dar nu ar iesi ei sa spuna NU organismelor modificate genetic (altfel e plin de vegani, chimisti, sfatuitori, chef-i cu reteta dupa ureche…) sau politicilor prin care educatia a devenit cersetoarea bugetului. Si nu ar iesi ei nici cit la un cros din asta sa dea in cap primariei pt mizeriile facute an de an. Sau sa scuture guvernantii din temelii pt nesimtirea si virtejul care deregleaza din temelie societatea romaneasca. Cetateanul urban e discret si rezervat in actiuni. Altfel e tinar, vesel, dar mai slab cu implicarea. Si rezultatele se vad zilnic. Se vad nasol…
E grav ca se taie orasul de doua ori pe an si motiveaza lumea sa faca miscare.. ne deranjeaza rau.
E mai usor sa trecem cu vederea puzderia de automobile care invadeaza strazile si trotuarele, pentru ca ne-am obisnuit asa.
Omului este mai ușor să înjure, decât să facă un bine, să doneze 1 leu măcar.
Lasand la o parte unele aspecte negative, e o initiativa de laudat a celor care doresc sa participe pentru a strange bani pentru o cauza.
Felicitari pentru articol, asa cum ai dovedit de multe ori pe langa faptul ca esti un jurnalist (sau om de media) foarte bun esti si un om deosebit.
Ceea ce ai facut tu in acest articol este ceva atat de rar intalnit in spatiul public incat merita toata stima si aprecierea.
Sper sa ai o duminica placuta acolo si eu personal sunt gata sa pariez ca daca te vei duce, la anul te vom avea printre participanti la o astfel de cursa. Stiu, ma grabesc dar dupa cum ai spus comentariile se inchid in 100 de zile si e bine sa ramana scris ca sa stii ce te astepta.