Seducţie şi leşin la cumpărături

Femeilor le place să creadă că au mister şi că misterul acesta feminin seduce bărbaţii fără greş. Domnilor, ştiţi despre ce vorbim – am trecut cu toţii prin astfel de înfrângeri.

De obicei, momentul în care ele consideră că se impune un comportament misterios e semnalat de zâmbete suave şi fluturări de gene – şi poate şi de o pisiceală jucăuşă aplicată ca lovitură de graţie.

– Dar, iubitule, am nevoie de săndăluţele alea.

Astfel de explicaţii catifelate au ascunsă duritatea oţelului sub moliciunea vocii. Auzi fraze asemănătoare peste tot prin templele moderne care celebrează dominaţia capriciului feminin asupra sexului tare. Vorbesc despre mall-uri, normal, şi despre nesfârşitul şir de altare comerciale montate aici: magazinele.

Bărbaţii sucombă inevitabil în faţa manifestărilor acestui je-ne-sais-quoi feminin – doar că expresia de prostraţie pe care o afişează masculii e interpretată greşit de consoarte drept victorie a seducţiei. De fapt, este expresia înfrângerii prin scurcircuitarea lanţurilor logice. Bărbaţilor le cade falca nu pentru că-s îndrăgostiţi, ci pentru că-s nedumeriţi. Ei ajung în pragul magazinului şi se apucă de numărat: al câtelea o fi ăsta? Păi începusem un kilometru mai în spate, la ăla de pantofi, după care a venit ăla cu pantaloni şi bluze, după care am intrat în nebunia aia unde erau mormane de haine la reduceri şi haite de femei despletite răscolind prin acestea, şi încă unul de pantofi, nu, două, apoi ceva cu genţi şi mărgele, chiloţi, iar sandale… Şi nu pare să fie decât începutul.

Diferenţa dintre bărbaţi şi femei la cumpărături este profundă şi ireconciliabilă.

Bărbaţii se duc la cumpărături ca să rezolve o problemă. Femeile se duc ca să-şi creeze un număr interminabil de probleme. Să mă explic.

Când un bărbat are nevoie de un tricou, pentru că ăla pe care-l purta de (numai) 15 ani a dispărut în mod misterios ultima dată când l-a spălat femeia, el intră într-un magazin de tricouri, alege unul cu două numere mai mari ca măsura lui, pe cât posibil moale şi mai închis la culoare, cu un desen vesel cu cârnaţi lucioşi şi monştri care vomează cărăbuşi, plăteşte şi se cară la bere cu băieţii. Dacă totul merge potrivit planului, nu va mai intra în magazinul ăla în următorul deceniu – n-are de ce, a rezolvat problema tricoului.

Dar, când o femeie îşi cumpără o rochie, nu rezolvă nici o problemă, pentru că rochia aceasta trebuie asortată cu tot restul. Care e restul?

Păi, totul.

Pantofi. Ciorapi. Curea. Poşetă. Cercei. O coafură. Desuuri. Un parfum.

E ca-ntr-un quest – fiecare alegere deschide noi posibilităţi şi, fireşte, finalurile acestui joc sunt multiple, imposibil de anticipat şi, ceea ce-i cu adevărat tragic pentru bărbatul care a făcut greşeala să se lase prins în capcana însoţirii femeii la cumpărături – imposibil de grăbit.

Aşa că, atunci când auziţi fraza-incantaţie la intrarea din orice magazin – „dar, iubitule, îmi trebuie…” – priviţi victima, un urmaş nevolnic al cro-magnonilor care odinioară cărau pulpe de mamut lânos pe umeri dar acum târâie pungi de hârtie atârnate de şireturi, în care se află un număr interminabil de soluţii inutile la problemele acute iscate de achiziţia unei simple curele noi, care nu va fi purtată decât o dată, achiziţie petrecută undeva pe la unu după-amiaza, cu vreo şapte ore şi o săptămână în urmă.

Dacă vi se pare în pragul leşinului, să ştiţi că aşa e. Femeile numesc asta seducţia eternului feminin.

Noi, domnilor, ştim mai bine.