Singularitatea tehnologică împinge Homo Sapiens într-un nou salt evolutiv

Un guest post de C.B.

Cuvânt înainte: aceste rânduri sunt concluzii personale, rezultate din doar o mică parte a documentării mele din ultimii zece ani pe subiecte diferite de, dar înrudite cu, acesta. Nu pretind că reprezintă adevărul absolut; acum 10 – 15 ani aș fi zis că ele pot fi un punct de plecare într-o discuție mai largă, dar monomania în creștere accelerată din social media și polarizarea absolut cretină de genul „Îmi plac bananele”/”Aha, deci arunci la gunoi merele, tradițiile și strămoșii noștri care au vărsat sânge pentru pământul ăst’ sfânt, huo trotinetist haștagist” m-au determinat să renunț la speranța că o astfel de discuție, pe idei, ar mai fi posibilă online. De aceea nu mă mai uit la comentarii, nu mai dau surse și în general mi se rupe dacă „publicului cititor” îi place sau nu, e de acord sau nu, înțelege sau nu. Lectură plăcută, așadar.

───── ⋆⋅☆⋅⋆ ─────

Pe scurt: din cauza dez-adaptării biologiei umane la mediul tehnologic actual, și în circumstanțe fără precedent în istoria speciei, umanitatea s-a rupt în două. Una dintre părți, mai numeroasă și mai diversă, încearcă să meargă mai departe pe calea evoluției, către o structură globală bazată (cât se poate) pe reguli și legi, în ideea că o societate care asigură previzibilitate asigură și creșterea nivelului de trai pentru toată lumea. Cealaltă parte, mai puțin numeroasă dar vocală și violentă, caută întoarcerea roții istoriei într-un trecut în care pumnul tare și gașca mare fac legea, un trecut violent și sângeros de care abia ce am început a ne separa.

───── ⋆⋅☆⋅⋆ ─────

Cred că expresia consacrată e „lumea asta a înnebunit”. Ucraina, Kosovo, Taiwan, Israel, Africa centrală… plus câte-or mai fi prin alte părți ale lumii. De la zeci până la milioane de vieți pierdute. Și, până la urmă, de ce? Pentru ce? Cum se explică nebunia asta genocidară?

Să facem un pas (mare) înapoi, ca să privim un pic situația în ansamblu – istoric și social.

Dacă luai un om de pe la anul 5000 î.e.n. și-l parașutai la 100 î.e.n. s-ar fi descurcat. Poate un pic mirat de niște chestii noi făcute din metale pe care el nu le știe, poate uimit de căruțe sau de drumuri (dacă se nimerea pe la romani), dar mari diferențe n-ar fi găsit. La fel, dacă luai un om de la 100 e.n. și-l parașutai pe la 1000 e.n. Armuri mai șmechere, olărit, ritualuri. Nimic neapărat revoluționar. Lumea evolua încet, transformările erau minime, traiul – cam același.

Dacă ai putea lua, însă, un om din anii 1950 să-l aduci în 2023… probabil s-ar simți ca răpit de extratereștri. Foarte puține dintre lucrurile și rutinele cu care e învățat se mai regăsesc azi. Autoturismele, echipamentele pentru lucru, până și banalul aragaz sunt altfel. Dar cea mai puternică deosebire vine din tehnologia care a impregnat obiceiurile mărunte, zilnice, până la a face viața irecognoscibilă. N-ar înțelege de ce stăm cu ochii în chestiile mici cu ecrane mari și fără butoane, cum poți vorbi cu o bucată de plastic și să-ți vină mâncarea caldă la ușă, cum bați în butoane și ești plătit regește… stilul de viață i-ar fi la fel de străin precum stilul anilor ’50 i-ar fi unui dac de pe vremea lui Zamolxis.

Trăim ceea ce din ce în ce mai mulți oameni de știință denumesc „singularitate tehnologică” – o dezvoltare atât de intensă, rapidă și cvasi-incontrolabilă a tehnologiei intim împletite cu viața de zi cu zi a omului încât nu mai vorbim de evoluție, ci de salt evolutiv. Paralela cea mai apropiată probabil că e epoca istorică în care maimuțele au fost împinse din junglă în savana africană și forțate, pentru a supraviețui, să evolueze în Homo Sapiens.

Această tornadă tehnologică a antrenat schimbări profunde și în alte domenii: economie – globalizată, cu lanțuri logistice lungi și complexe care funcționează în sistem „just-in-time”; societate – din ce în ce mai mult caracterizată de diversitate, migrație intra și inter-regiuni, refuzul rolurilor sociale impuse (roluri de gen, roluri profesionale, roluri generale), legături instantanee între locuri geografic diametral opuse pe glob; comunitate – în alegerea căreia criteriul apropierii geografice este înlocuit de cel al apropierii psiho-sociale; individual – pentru că avem de-a face cu insularizare si izolare individuală care duc la dependențe chimice sau de proces (dependențele de jocuri de noroc, internet, pornografie etc). Firul roșu al tuturor acestor schimbări este o interdependență rece psihologic, fără echivalent până acum: depindem de foarte mulți alți oameni pentru a putea trăi, dar cunoaștem spre zero dintre aceștia (uitați-vă în jur și vedeți câte obiecte aveți, dacă o fi vreunul, care să fie produs cap-coadă de un singur om; nu mai există așa ceva).

Cam așa arată momentul actual: un mediu fizic hipertehnologizat, în care soluțiile tehnologice sunt create pentru a stimula instinctele de bază, într-o țesătură de cooperări și interdependențe pe care nu le mai simțim, dar care sunt din ce în ce mai puternice. Un mediu complet nou, pentru care specia nu este pregătită de nici o culoare.

Care sunt consecințele?

Prima, și cea mai profundă: flexibilitatea adaptivă în gândire este o resursă limitată și complexitatea lumii actuale depășește, în cazul destulor oameni, limita de suportabilitate. Și atunci caută un refugiu, o zonă de confort psihologic, de multe ori în dauna contactului cu realitatea. Cam o treime dintre noi se află în situația asta, relativ egal răspândiți între regiuni și culturi. Iar coagularea acestei mișcări reacționare este facilitată de tehnologie.

A doua, cea mai dramatică: acești oameni, care nu mai înțeleg nimic din lumea înconjurătoare, sunt rămași în urmă din punct de vedere evolutiv la modul cel mai practic cu putință. Și dacă vi se pare că chestia asta sună arogant, doar vi se pare. „Evoluție” înseamnă schimbare în caracteristicile biologice transferabile ereditar pentru adaptarea mai bună la mediu. Dintre toate grupurile de ființe umane, aceștia sunt de departe cel mai puțin adaptați la noul mediu tehnologic.

(„Bine, bă, da’ de-ăștia există de când lumea! Te găsiși tu acu’ să-i remarci, deșteptule.”)

Da, așa e; ce e nou este posibilitatea – dată de internet/social media/actori de rea-credință – de a se coagula și a-și coordona mișcările într-un fel care le era imposibil înainte. I-am mai descris; una dintre caracteristicile lor este disciplina naturală fără egal, dată de frica profundă în care-și trăiesc viața și care îi face să se refugieze în lumea memelor liniștitoare. Lume virtuală dar pe care o doresc materializată, scop pentru care nu se dau înapoi de la violență.

V-am făcut cunoștință cu scala RWA – Right Wing Authoritarianism, tendința naturală de supunere în fața autorității absolute și dorința de uniformitate socială – care caracterizează acest grup, al reacționarilor. E momentul să introduc în discuție o altă scală caracteristică lor: SDO, Social Dominance Orientation, dimensiune psihologică ce descrie tendința de a căuta, sprijini și gândi în termeni de ierarhie socială rigidă, bazată în primul rând pe dominarea grupurilor percepute ca având statut social inferior și pe supunerea fără crâcnire față de grupurile percepute ca având statut social superior.

Explozia maga pe scena publică virtuală a fost însoțită de un val de uimire la adresa răutății manifeste și gratuite a multor maga față de alte grupuri, cu osebire față de concetățenii aflați în dificultate – oameni pe care de obicei ne străduim să îi ajutăm, nu să le apăsăm bocancul pe gât dacă tot sunt căzuți la pământ. Expresia consacrată în social media anglofonă este „cruelty is the point” – și perfect adevărată. Pentru cei cu scor SDO mare cruzimea gratuită este parte integrantă a viziunii lor despre lume – cum altfel să marcheze statutul lor, superior, dacă nu prin cruzime și violență?

De altfel, cruzimea și violența ca strategii de expresie publică se văd cu grețoasă tărie și în alte părți, de exemplu în acțiunile „armatei” ruse în Ucraina sau în violența teroriștilor Hamas în Israel (din aceeași vână cu decapitările la care s-au dedat ISIS și AQ). Reacționarii se delectează cu suferința produsă, fie ea fizică (terorism de stat sau instituțional) ori psihologică (bullying, piling-on etc). Cele două caracteristici, RWA și SDO, sunt transmise ereditar în proporție de cam 50%, restul depinzând de mediu („educație”, dar nu în sensul comun de educație școlară formală).

(Da’ ce vrei să spui, bă dejteptu’ lu’ pejte, că toți rușii sunt reacționari de-ăștia, de-ai tăi??)

Ah, nu, în nici un caz. Luați individual, în condiții normale, foarte mulți ruși probabil că ar fi niște tipi cu care poți bea o bere și râde ca-ntre prieteni. La fel și cu teroriștii Hamas: individual, pot fi băieți ok. Dar. Căci există și un „dar”.

Nu trăim individual, în vid. Suntem, vrând-nevrând, parte a multor grupuri simultan: suntem familiști, suntem vecini, suntem locuitori ai urbei / satului, suntem colegi, suntem parte a unei națiuni. În fiecare caz în parte există un liant care ține împreună membrii fiecărui grup; trecem de la un liant la altul natural, fluid, fără sincope, dar mai niciodată nu conștientizăm existența lui.

Ce este acest liant? Un set de meme. Că tot suntem în epoca social media, liantul e câte un set de meme virale. Vă miră?

Tim Urban, în seria de articole „The Story Of Us”, vorbește despre „poveștile care ne aduc împreună” – o poveste „cu lipici la om”, care apasă butoanele potrivite în creier, se instalează ca „realitate” chiar și (sau mai ales dacă) realitatea-realitate e neplăcută. Dar funcționează la fel de bine și în vremuri bune.

Descrierea lui Tim Urban se așează bine pe conceptul de Left Brain Interpreter, un construct neurologic identificat și examinat de Michael Gazzaniga în peste o jumătate de veac de muncă de cercetare.

În esență, creierul (din cauza felului în care e construit să asigure supraviețuirea organismului pe care-l conduce) are nevoie să integreze, clipă de clipă, experiența prin care trecem într-o poveste cu logică internă. Povestea nu e nevoie să fie adevărată, completă sau exactă – doar să aibă cap, coadă și consistență logică internă.

Acum un milion de ani, când a apărut acest construct, erorile din poveste nu aveau mari consecințe.

Azi, însă, funcționarea necontrolată a acestui construct a permis apariția acestui grup rămas în urmă, intens practicant al „epistemologiei emoțiilor”: ‘fapt’ e ceea ce-mi justifică emoțiile, tot restul e ‘fake news’, objective reality be damned. Spre deosebire de restul omenirii, care practică în mare măsură epistemologia faptelor: ‘faptele’ sunt independent verificabile, iar starea internă (emoții, concluzii, atitudini) se modifică dacă informațiile obiectiv verificabile se modifică.

De la nivel individual la nivel de grup saltul e cantitativ, nu calitativ. Fiecare grup cât de cât sudat are povestea-liant, organizată în jurul unuia sau câtorva puncte cu impact emoțional: echipa de fotbal preferată, activitatea de voluntariat aleasă, națiunea căreia îi aparțin membrii etc. Definiția „națiunii” este factor determinant. Pentru unii, ea înseamnă „cei născuți în limitele geografice”; pentru alții, „cine simte și iubește ca mine”, de exemplu. De aceea există grupuri de cetățeni, strident patriotice, care au obiective complet diferite pentru țară: definițiile în jurul cărora s-au construit poveștile sunt diametral opuse.

De-a lungul istoriei „povestea națională” s-a transmis mai degrabă oral, din generație în generație și a folosit, printre altele, și pentru a oferi baza răspunsului la întrebarea „cine sunt eu?” Identitatea socială (sunt ardelean, sunt om bun, sunt antreprenor) e parte integrantă a conceptului mai larg de „Eu” și de aceea e și foarte importantă pentru sănătatea mentală a omului. Și pentru ancorarea lui în realitate.

Asta, până la apariția singularității tehnologice. Într-o clipită („clipită” la nivel istoric) sursa de identitate socială s-a dezintegrat într-o multitudine de fragmente; alegerea uneia e un proces dificil, riscant („dacă nu nimeresc identitatea potrivită? Renunțarea/re-alegerea e un proces dureros”). Pentru reacționari, care și așa au, de la mama natură, „cilindreea cognitivă” redusă (pot fi brilianți pe domenii înguste; dau însă chix la prelucrarea cognitivă a complexității – iar lumea noastră actuală e hiper-complexă), asta înseamnă un „pain point” suplimentar și cu mare greutate psihologică.

Ca și cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, democratizarea accesului la internet și apariția social media comerciale, deci orientate profit, a bătut proverbialul ultim cui în coșciugul speranțelor de evoluție a reacționarilor tributari epistemologiei emoțiilor. Pentru că actori cinici, care-și urmăresc propriul interes, însoțiți de actori statali interesați de înlocuirea fragilei ordini mondiale bazate pe reguli și legi (câtă am putut construi în ultimii cincizeci de ani) cu o nouă ordine mondială, bazată pe legea pumnului, folosesc din plin debusolarea memetică a treimii rămase în urmă a omenirii pentru a submina democrația – așa subțire și palidă cum e ea la ora actuală – și a instaura legea pumnului de la vlădică până la opincă. De la cartiere până la nivel global. Iar pentru asta inundă spațiul public virtual cu „povești”/meme gândite să-i atragă pe cei care nu mai fac față lumii, promițându-le un loc ordonat, cu linii puține și clare, cu ierarhie socială strictă și delegarea dificilului proces de gândire către un Tătuc care ar urma să aibă grijă de toți și de toate.

Dacă ați observat, toți neo-fasciștii de rit tehnologic, teocrații și cristofasciștii (putiniștii, maga, evanghelicii de rit apocaliptic, jihadiștii de orice denominațiune) se erijează în „păstrători ai tradiției” tocmai pentru că știu că această treime de rămași în urmă, care pun în pericol întreaga specie, visează la o lume simplă, clară, fără ambiguități, în care ei sunt miezul din fanta. Iar fabricile de meme-uri antiumane le livrează, conform epistemologiei emoțiilor, ceea ce ei își doresc.

(„Da’ ce, n-au mai fost de-ăștia pe lume??”)

Ba da, evident. Minciuna, propaganda, exaltarea apartenenței la un anume grup (națiune, religie) au fost mereu parte integrantă din viața socială. Ce n-am mai avut până acum este posibilitatea de raliere și coordonare globală instantanee, cvasi-gratuită și accesibilă oricui, a unui grup definit eminamente prin disciplină și înclinare spre violență. Așa ceva n-a mai existat. Încercările sovietice (ruse, de fapt, dar ăsta e alt subiect) de utilizare și lărgire a fisurilor naturale din societățile democratice („verzii”, „antinuclearii” etc) din secolul trecut par, prin comparație, muncă de amatori pe lângă reach-ul și engagement-ul pe care social media și mesageria instantanee (Whatsapp, Signal, Telegram) le asigură actorilor rău-intenționați – și, cu asta, și impact supradimensionat.

───── ⋆⋅☆⋅⋆ ─────

Cam astea sunt cele două părți în care omenirea s-a scindat brutal în ultimii o sută de ani, poate chiar mai puțin: două treimi care, de bine de rău, se străduiesc să rămână cu picioarele pe pământ și cu inima deschisă către semenii lor și o treime închisă la minte, înclinată spre violență și a cărei valoare supremă e cruzimea la adresa semenilor mai puțin norocoși.

Situația geopolitică actuală (octombrie 2023) este reflectarea fidelă a acestei falii: Axa Răului Rusia–Iran–China și vasalii lor dau foc intenționat globului. De aici… fiecare dintre noi ar merita să-și consulte conștiința și să decidă de ce parte se situează.

(Disclaimer obișnuit și din ce în ce mai inutil: nu toți sunt la fel, trăsăturile psihoneurologice sunt de fapt un spectru continuu iar poziția fiecăruia pe spectru variază zilnic, eu am efectuat grupări discrete din cauza spațiului limitat, aceste trăsături sunt parțial educabile etc. Cum însă 99% dintre cititori nu vin să citească ce am scris eu, ci ce vor ei să citească pentru a-și scărpina obsesiile, disclaimerul ăsta e inutil. Dar eu trebuie să-l pun.)

---

Pentru cine e curios și caută pe net:
– RWA / SDO: Karen Stenner, Bob Altemeyer, Theodor Adorno, Jim Sidanius, Felicia Pratto
– LBI: Michael Gazzaniga, Chris Niebauer
– problematica generală a conștiinței: Anil Seth