Spre sala de bal din Cacica, prin măruntaiele pământului

Mai întâi te loveşte mirosul, de catran şi sare umedă, şi de aer stătut, respirat deja de toţi ceilalţi înaintea ta. Apoi te respinge mâzga alunecoasă de pe trepte, „treptele noastre de lemn de-acum 200 de ani”, după cum ţi se spune la intrarea în mină. E din ce în ce mai frig şi, pe măsură ce te scufunzi în puţul de la Cacica, se dizolvă şi imaginea salinei imaculate, saturată de aerosoli, ca-n reclamele din revistele de medicină băbească.

De la un bec crud la altul, pe poteci de şipci, prin tuneluri întunecate, dintr-o deschidere într-alta, etaj după etaj, mereu în jos, până la atracţia promisă a locului, „sala de bal, domnule, unde veneau locuitorii din Cacica să danseze şi să petreacă”, de te-ntrebi ce fire or fi avut oamenii ăia de simţeau că-i potrivit să coboare până-n fundul pământului, sub apăsarea muntelui, ca să scape de griji şi să se destindă un pic în timp ce, cu o singură tresărire, muntele putea să-i strivească pe toţi deodată, într-o clipită.

La 40 de metri adâncime, încadrată de pereţi îngeţaţi de sare gri, sala de bal, ameninţător-tăcută ca-ntr-un cadru din Shining:

Nu-i de mirare că mall-urile au aşa succes în România.