România, construită de Steve Jobs

Ar fi grozav dacă am putea uita România din când în când – săptămânal, aș zice; s-o uităm luni la amiază și s-o redescoperim marți dimineață, când ieșim din casă.

Ar fi mai ușor să-nțelegem ce ne descrie la prima impresie – și să schimbăm ce nu merge, dacă nu ni s-ar mai da timp să ne obișnuim cu lipsurile.

Mie-mi trebuie vreo 2-3 săptămâni de despărțire ca să uit ce-i nasol în România. Ăsta mi-e destinul, să fiu veșnic îndrăgostit de țara asta plină de defecte. E suficient să nu ne vedem un timp ca să-i iert orice, dar îi redescopăr păcatele în chiar clipa revederii.

În 1995 am avut o bursă de jurnalism la Londra. Am stat 3 luni acolo. În era pre-internet, contactul cu țara era, cel mult, telefonic, din când în când, prin amabilitatea BBC, care permitea convorbiri internaționale din studioul pentru care lucram.

M-am uscat de dor de țară. Abia am așteptat să mă-ntorc.

Primul lucru pe care l-am văzut când am ieșit din aeroport au fost bordurile sparte. Apoi iarba vâlvoi, netunsă, uscată, de pe marginea drumului. Marcajele rutiere șterse pe jumătate, asfaltul crăpat, plin de gropi, indicatoarele rutiere îndoite. Literele lipsă din numele Bucureștiului, la ieșirea din otopeni.

Apoi gardurile strâmbe. Acoperișurile ruginite. Casele nezugrăvite. Rablele de pe șosea, oamenii prost îmbrăcați.

Lumea a treia.

După câteva zile, toate au redevenit invizibile. Țara mea, casa mea, iubita mea, cu toate defectele ei.

În ’99, altă bursă departe de România, alt dor mistuitor, altă revenire înfrigurată. Din nou, șocul reîntâlnirii cu praful, cu dezordinea, cu delăsarea.

Orice vacanță mai lungă include readaptarea asta neplăcută. De-acum știu, dar tot nu mă pot feri.

Prima impresie contează.

Să ne-nțelegem: una este sărăcia, alta este indolența. Că sunt mașini vechi, asta înțeleg și accept. Că oamenii nu-și strâng gunoiul din fața casei, asta nu. Hainele uzate sunt acceptabile. Hainele murdare, nu.

Călătoresc destul de mult, deci trec des prin aeroportul Henri Coandă. Aici vin și de aici pleacă majoritatea celor care întâlnesc prima dată România. Aici se formează prima impresie pentru zeci de mii de străini.

Ca să vezi ce văd acești oameni, intră în toaletele aeroportului și privește în jur.

Nimic nu e montat drept. Prizele sunt strâmbe, la fel și întrerupătoarele. Dispensoarele de prosoape stau într-o rână, cum se duc pe-o parte și micile panouri de comandă pentru aerul condiționat. Din pereți ies capete de țevi prin găuri sparte cu aproximație primitivă – faianța după un contur șerpuit, rigipsul verzuliu din spate după altul. Un holțșurub ruginit iese pe jumătate din întuneric. Țevile-s coclite, de alamă. Undeva, un meseriaș are un robinet într-o cutie, pe care-l aduce și-l fixează dacă-i nevoie să se-oprească apa. Amploarea inundațiilor în caz de țeavă spartă depinde de programul și cheful acestui meseriaș românesc. La intrarea în wc, cineva a scris cu carioca un „B” de tipar pe-o placă de plastic – adică de la „bărbați” – iar deasupra a schițat o siluetă de spânzurătoarea, ca să priceapă și dobitocii care nu știu românește că-i un loc pentru om, nu pentru animal, deci să poftească și să se ușureze fără frică.

Cât de greu ar fi să îndrepte comanda asta?

Cât de greu era să termine lucrarea?

Cât de greu era să facă treaba bine?

Cât de greu era să cumpere un simbol bine desenat?

Cât de greu era s-o alinieze?

Cât de greu era să monteze drept o priză?

Cât de greu era să mascheze?

Să nu ne amăgim. Când intră în toaletele aeroportului Henri Coandă, oamenii care ajung pe-aici cunosc o țară indolentă, fușeristă, nepricepută, murdară.

Cei mai mulți dintre voi citesc (sau ascultă) acest text pe un smartphone. Obiectul pe care-l țineți în mână este un strănepot al invenției de acum 10 ani a unui om care a revoluționat industria telecomunicațiilor punând designul și ergonomia pe același plan cu performanțele tehnice.

Steve Jobs era obsedat de calitate nu doar în sens tehnic, ci și vizual, tactil, ergonomic, dar mai ales psihologic. Pentru el, lucrurile trebuiau să fie perfecte, sau cât mai aproape de perfecțiune, sub toate aspectele.

De ce îl introduc pe Steve Jobs într-o discuție despre wc-urile din Otopeni?

Pentru că nu există zone scutite când vine vorba de calitatea muncii fiecăruia.

Știți cum și-a explicat Steve Jobs obsesia pentru calitate până la ultimul detaliu? Cu o lecție învățată de la tatăl său, Paul Jobs, căruia îi plăcea să meșterească și care l-a pus să construiască, la un moment dat, un dulap, la care să lucreze cu aceeași atenție și cu materiale de calitate și în părțile din spate, care nu se vedeau. „De ce?”, a întrebat Steve, „doar n-o să știe nimeni”. „O să știi tu”, i-a răspuns taică-său.

Câți români sunt mândri de meseria lor? Câți o fac, permanent, cât de bine pot, oricât de neimportantă li s-ar părea că e?

Câți dintre noi suntem preocupați cu adevărat de etica lucrului bine făcut?

Imaginați-vă meseriașii de la Otopeni, puși să monteze un iPhone.

Acum imaginați-vă România construită de Steve Jobs.