Test Polaroid Z340 – gratificaţia instantanee a instantaneului foto

Dacă tot vorbeam ieri despre camere simpatice, mai am o recomandare – de data asta verificată, aparatul există, poate fi comandat şi funcţionează, l-am testat eu sâmbătă 🙂

E vorba de re-interpretarea digitală a faimosului Polaroid din anii ’70, camera aceea care îţi oferea gratificaţia instantanee a clişeului pe care tocmai îl capturasei. Polaroidul clasic a murit, din păcate, o dată cu scăderea dramatică a pieţei de film, dar acum a apărut această variantă digitală, Polaroid Z340, care încearcă să recreeze farmecul vremurilor trecute.

Înainte de orice: aşa cum Polaroidul de pe vremuri nu miza pe super-performanţe tehnice ca argument de vânzare, nici varianta modernă n-o face. Camera are un senzor de 14 megapixeli, ceea ce oferă posibilitatea tipăririi la dimensiuni arhi-suficiente pentru pozele de familie, dar lentila nu este vreo mare lumină, aşa cum nu este nici viteza de lucru sau comportamentul la luminozitate scăzută. Performanţele, în această privinţă, sunt medii, mai degrabă în zona compactelor entry-level decât ale camerelor (măcar) „prosumer”.

Şi atunci, de ce ai vrea o cameră de acest gen, mai ales că nu e chiar ieftină?

Pentru factorul de „fun”, pentru că e amuzantă, pentru că te transformă în sufletul petrecerii, pentru că oamenii se bucură întotdeauna atunci când pot primi, pe loc, fotografia pentru care tocmai au pozat.

Am verificat duminică, la „Cea mai mare oră de sport”. Invariabil, oamenii au zâmbit cu gura până la urechi când au primit fotografia. Unii m-au şi întrebat cât costă 🙂

Cum funcţionează?

Polaroid foloseşte acum aşa-numita tehnologie ZINK, adică zero-ink, un gen de tipar care nu foloseşte cerneală, ci un tratament termic (hârtia are încorporate nişte cristale sensibile la căldură, mă rog, chestii tehnice). Asta înseamnă că nu trebuie să fii preocupat că se termină vreo substanţă în aparat, ci doar să ai grijă să fie înăuntru hârtie ZINK.

Tipărirea e extrem de simplă – după ce faci poza, apeşi pe butonul de print, aparatul te-ntreabă, pentru siguranţă, dacă eşti sigur, şi mai apeşi o dată. Poza iese în vreo 20 de secunde, estimez eu (n-am cronometrat), gata uscată, în forma finală. Pozele pot fi salvate fie în memoria internă a camerei, fie pe un card SD. În ambele cazuri, ele pot fi transferate ulterior în computer, de unde pot fi trimise la print clasic, dacă preferi aşa.

Aparatul are o sumedenie de reglaje şi de moduri de lucru, ceea ce permite personalizarea fotografiei în nenumărate feluri, inclusiv cu diferite rame sau margini, mai mult sau mai puţin funny – printre care şi rama clasică Polaroid, pătrată cu spaţiu alb jos. Personal, mi s-a părut dificil de umblat prin meniu şi am preferat să las totul pe automat, ceea ce a fost arhi-suficient pentru ce voiam – adică numai câteva cadre, de amuzament, pe care să le împart unor necunoscuţi – necunoscuţi cu excepţia Claudiei Tocilă, peste care am dat cu totul întâmplător la locul faptei 🙂 Camera are un ecran LCD cu live-view, nu vizor fizic, iar ecranul poate fi ridicat pentru un unghi mai bun, dar cel mai firesc este să pozezi cu camera ţinută la nivelul pieptului (eu am obţinut astfel unghiuri mai fireşti, pentru că sunt înalt; când duc camera la ochi sunt mereu în pericol să obţin cadre plonjate)

Carevasăzică:

Pro: Factor de „fun”; gratificaţie instantanee; simplu de operat; obţii pe loc fotografii de 3×4 inci (aproximativ 8×11 cm) şi zâmbete prietenoase de la nescunoscuţi/necunoscute.

Contra: Cameră lentă; nu poate fi folosită când tipăreşti pe loc; bateria trebuie încărcată în timp ce e în cameră.

Puteţi să cumpăraţi camera Polaroid Z340 on-line, de la magazinul Căşti.ro – linkul e acesta.

Eu mi-aş cumpăra-o? Dacă aş fi un tip care merge mult la petreceri, ştiţi, genul „popular”, sau dacă aş organiza evenimente publice, sau dacă aş vrea s-o fac cadou unui adolescent cu gaşcă, da, cu siguranţă.