Tokyo: pianul din primărie

În Tokyo sunt câteva structuri înalte unde poți urca pentru a vedea orașul de sus. Cel mai cunoscut turn este Tokyo Skytree, de peste 600 de metri înălțime, apoi, probabil, Tokyo Tower, de vreo 300 de metri, care seamănă binișor cu Turnul Eiffel, dar și clădirea instituției care este, în fapt, primăria metropolitană, Tokyo Metropolitan Government Building, care ajunge la 242 de metri.

Acum, fiecare decide unde vrea să meargă, dar mie nu mi s-a părut ceva așa, obligatoriu de făcut, că orașul a fost distrus în ultimul război și reconstruit aproape integral, și nici nu are repere istorice majore, vizibile de la mare distanță, sau ruine antice semnificative, precum Roma, să zicem, sau Parisul, sau Londra. Singurul motiv pentru care ai vrea să te urci pe-un acoperiș, la câteva sute de metri înălțime, este ca să vezi vastitatea capitalei Japoniei – în fond, e cea mai întinsă metropolă din lume, cu 38 de milioane de locuitori. Probabil că cel mai bine se vede din spațiu.

Dar, pentru că hotelul nostru era la doi pași de Tokyo Metropolitan Government Building, în Shinjuku, am traversat două străzi, am intrat în clădire și am luat liftul, într-o zi, până la deckul de observație de la etajul 45, mânați de-o dublă curiozitate: mai întâi, să ne uităm de sus la mareea de reclame luminoase din Kabuki-cho, cartierul de distracții, dar și ca să vedem cum e într-o clădire publică din Japonia care e deschisă publicului – cum e accesul, cum se poartă funcționarii, cât de strictă e securitatea clădirii? Din acest ultim punct de vedere, nimic neobișnuit pentru Japonia și nimic asemănător cu România. Tot personalul de pază, în uniforme impecabil de curate, manifestă o politețe desăvârșită față de vizitatori, fie ei japonezi sau străini – ba, chiar, încearcă să fie într-atât de îndatoritori încât, dacă le ceri cumva să-ți indice o direcție sau alta, sunt în stare să-ți explice în detaliu, minute-n șir, până te zăpăcesc de tot, cât ai de mers înainte, când să faci dreapta sau stânga și câte etaje să urci sau să cobori. Ca turist, umbli neîngrădit prin spațiile care-ți sunt accesibile, iar unele dintre acestea sunt folosite de diverse servicii comunitare sau guvernamentale – de pildă, la parter, era un birou pentru reînnoirea permiselor de conducere, la care câțiva localnici făceau o coadă mică și, evident, foarte disciplinată, pentru a depune acte sau a ridica documentul.

Ca să urci la deckul de observație stai la rând, ghidat de niște separatoare textile, ca-n aeroport – e clar că-s puse acolo pentru străini, care nu au bunul obicei să fie ordonați din instinct și educație și au tendința să se bulucească. Tot pentru turiști sunt și semne, din loc în loc, care estimează câte minute mai au de stat la coadă până să ajungă la lift – 10 minute din acest punct, 5 minute din acest punct – ca să nu se impacienteze și să-i apuce cine știe ce idei de fentat grămada.

La etaj, ferestre mari de jur-împrejur, o cafenea pe-o parte, la care ajungi printr-un mic magazin de suveniruri și, în mijloc, un pian.

La pian se cântă și, la fel, se face o coadă disciplinată ca să ajungi la claviatură. Sunt persoane de toate vârstele, am văzut fetițe de 6-7 ani, tineri și bătrâni așteptând, răbdători, să primească cele câteva minute de intrepretare. Un funcționar în uniformă coordonează întreaga acțiune. Pianul sună perfect și este evident și pentru un nespecialist că e foarte bine întreținut.

Urcasem pentru două poze și 5 minute de căscat gura, dar ne-am așezat pe margine și am ascultat diverse partituri, timp de aproape o oră. Cel puțin unul dintre interpreți a fost, bag mâna-n foc, un solist de concert, care a cântat dumnezeiește. Toți cei care s-au așezat la pian au fost buni sau foarte buni, cu studii muzicale, și toți au cântat cu pasiune și bucurie, piese clasice, Mozart, Chopin, Ceaikovski, dar și un pic de jazz, la un moment dat. S-a aplaudat, s-a fotografiat și s-a filmat copios și, în general, spectatorii ad-hoc au participat cu multă emoție și bucurie la toate momentele.

Pianul din mijlocul sălii are o poveste. El a fost donat primăriei de un cetățean al orașului iar primăria, la rândul ei, l-a oferit, pentru folosință, tokyoților și vizitatorilor orașului, ca un semn al ospitalității japoneze.

Vedeți? Totul trebuie să aibă un scop în viață. Pianul e făcut să se cânte la el (să fie cântat), angajații primăriei sunt acolo pentru că-s în slujba comunității, vizitatorii trebuie primiți cu sentimente pozitive și ospitalitate. Când toate-n jurul tău își împlinesc misiunea și destinul, lumea e-n armonie.

Ascultând vizitatorii cântând la pianul donat, mărturisesc că am încercat un amestec neobișnuit de sentimente contradictorii.

Muzica și pasiunea interpreților, în contextul acela ad-hoc, m-au emoționat și mi-au dat o stare de bine. Dar, în același timp, nu m-am putut împiedica să nu mă-ntristez, comparând ce găsisem la capătul lumii, în Tokyo, cu atmosfera și atitudinile din instituțiile administrației noastre publice, de acasă. La noi, prea des, paznici neîngrijiți și obraznici manipulează solicitanții ca niște grăjdari, funcționarii sunt, mai mereu, plictisiți și iritați de contribuabili, accesul e restricționat fără rost.

Gândiți-vă, de pildă, la Palatul Parlamentului, tumora arhitectonică trântită de Ceaușescu peste Bucureștiul Vechi, care stă pe 50 de hectare de teren viran, înconjurat de un zid de apărare medieval la porțile căruia mai lipsesc doar podurile basculante, că pedestrașii de la Jandarmerie și SPP oricum veghează. Instituția care, teoretic, reprezintă poporul și voința lui, se comportă ca o forță de ocupație, baricadată într-o bază fortificată. Când mă uit la Palatul Parlamentului, mi se pare că-i lipsesc doar sârma ghimpată și miradoarele ca să fie cu adevărat ceea ce încearcă.

Imaginați-vă că un bucureștean cu drag de oraș și locuitorii lui ar vrea să doneze Primăriei Generale pianul familiei sale, cu condiția ca municipalitatea să-l pună la dispoziția publicului și să-i organizeze pe doritorii care vor să cânte pentru vizitatorii clădirii (altfel, foarte frumoasă și încărcată de istorie). Acum imaginați-vă râsetele înfundate și toate crucile cu scuipat în sân pe care le-ar provoca oferta, în interiorul instituției. Poate că l-ar accepta cineva, în cele din urmă, cu gândul că lemnul ăla lăcuit de pe capac ar merge de-o măsuță pentru televizorul cel nou, cine să mai știe de pianul din depozit în doi-trei ani?

7 comentarii Adaugă comentariu

  1. Extremul Educatiei Contemporane!

    Thumb up 1
  2. FRUMOS GEST FĂCUT DE NIPONUL RESPECTIV CARE ȘI-A DONAT PIANUL PRIMĂRIEI ORAȘUL UNDE JAPONEZUL RESPECTIV LOCUIESTE!🙄🤔

    Thumb up 1
  3. Pentru Tokyo Metropolitan Building există și varianta de a o lua pe scări?
    Întreb pentru un prieten…

    Thumb up 0
  4. Auzi, coada ca sa canti partituri celebre la pian…
    Pai se poate compara cu coada la pupat moaste !?
    Doua lumi total diferite, diferentele sunt de domeniul sf.

    Thumb up 9
  5. Scoala 113 din Bucuresti are o pianina pe care o tine incuiata intr-un depozit. De 5 ani stiu eu.

    Thumb up 5
  6. Japonia/Tokyo e intradevar un exemplu de ordine, disciplina si civilizatie ( sa nu uitam cum s-au mobilizat dupa tsunami).
    Dar asta cred ca e datorat si simtului de raspundere si educatiei cetatenilor.
    Am vazut deseori ca obiective publice sa ajunga intr-un final batjocorite de unii rezidenti ai tarisoarei noastre. Este imposibil sa nu gasesti pana si pe monumentele istorice o mazgalitura sau un desen.
    Nu caut o scuza pentru ce se intampla in institutiile publice, dar ma gandesc ca atitudinea functionarilor sau a paznicilor reflecta atitudinea noastra ca natie.
    Din pacate, asta afecteaza si pe putinii cetateni cu bun simt care incearca sa schimbe mentalitatea de “meltean” si care ajung sa renunte la reguli pentru a-si putea rezolva problemele.

    Thumb up 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.