Bloc nou, intrare curată, gresie încă nemăcinată, tâmplărie intactă, geamuri strălucitoare. Un mâner zdravăn, pe uşă, îţi arată ce trebuie să faci ca să intri-n bloc.
Apuc, trag, nimic.*
Din hol, din spatele unui pupitru înalt, placat cu melaminat „cireş”, se ridică alert o bilă lucioasă. Bila e prevăzută cu două urechi ce-au luptat o viaţă-ntreagă pentru independenţă şi neatârnare. Pe urechi, ramele cât bârna ale unei perechi de ochelari ce încadrează două lentile groase de prezbit, care măresc psihedelic ochii posesorului bilei.
Nici măcar amintirea unui fir de păr nu tulbură suprafaţa lisă a cheliei, însă fruntea se-ncreţeşte mirat-ameninţător deasura unor sprâncene stufoase la auzul turbulenţei de la uşă. În gura de sub nasul pe care se sprijină ochelarii se ghiceşte o gustare cu pâine şi salam, pe jumătate transformată în bol alimentar. Gura e întredeschisă a surpriză.
Faţa aşezată pe bila portarului din acest bloc se lămureşte că la uşă e un vizitator care încearcă să intre: eu, cum ar veni. Cu o mişcare scurtă, din bărbie, îmi încuviinţează, cu un gest elocvent, să mai trag.
Mai trag o dată.
Nimic.
Bila se mişcă din nou, un pic mai energic. Mai trage, bă, n-ai mâncat azi dimineaţă?
Mai trag o dată, cu nădejde. Mi se pare că uşa se depărtează un pic de ramă. Geamul flambează uşor, întreg cadrul se zgâlţâie dar, a dracului uşă, e-nţepenită bine, nu se deschide. Mă uit, întrebător, la portar: bre, nu merge. Portarul, care a închis acum gura, complet captivat de eforturile mele, îmi mai face un semn din cap, şi mai energic: ‘aide, dom’le, trage cu forţă, să te văd de ce eşti în stare, ce naiba!
Mă opintesc cu tehnică, aruncându-mă pe spate exact când se-ntine braţul. 100 de kile, plus un rucsac greu, se-nverşunează împotriva obstacolului acesta atât de încăpăţânat. Îmi cade şapca pe ochi, uşa geme din balamale, cadrul se zgâlţâie, grătarul de sub picioare scârţâie, eu scrâşnesc, deja asudat.
Din holul blocului se aude vocea portarului, vătuită de termopane:
– Ce faci, dom’le, vrei s-o rupi?
Se ridică, în sfârşit, vine zdupăind spre uşă, o descuie. Zice, cu indignare:
– Ce tragi aşa, nu vezi că-i încuiată?
Mă uit la el, complet năuc.
– Nene, eşti bine? Păi nu mi-ai făcut matale semn să trag de ea? Ce aşteptai, s-o rup, sau ce?
– Eee, face portarul, cu un gest de lehamite, de-a binelea scârbit că-s în stare să cred, aşa, orice prostie.
Presupun că urăşte uşa aia cu patimă. Şi vizitatorii, fireşte.
______________________
* Întâmplarea e absolut autentică, s-a petrecut alatăieri.
22 comentarii Adaugă comentariu
Umor la superlativ in scrierea asta !
Partial pe langa subiect, chestia asta imi aduce aminte de vremurile in care montam incuietori electrice si acces cu cartele.
La una dintre usi au ales sa puna un electromagnet. Stiti voi, sta mereu alimentat si se elibereaza doar un timp scurt.
Acuma, aceste echipamente sunt testate sa reziste la forte mari de impingere, pentru ca altminteri nu au niciun rost. Am observat ceva la acea usa si am facut pariu cu seful de lucrare ca eu reusesc sa intru. Beneficiarul era prezent, n-a zis nimic, era doar foarte curios.
Bon, mi-am pus si eu la lucru cele 100 kile, am impins cu incredere, usa, proasta, a cedat din balamaua inferioara, apoi electromagnetul s-a desprins (asa se intampla daca nu este perfect paralel).
Concluziile? Am castigat o bere, beneficiarul s-a enervat si a schimbat modelul de usa cu una mai serioasa (al naibii, nici mersi nu mi-a zis pentru atentionare) iar patronul firmei mi-a sugerat cu blandete ca nu mai tine minte cum se scrie o demisie, nu vreau sa-i demonstrez eu??? 🙂
Probabil ca dormea și l-ai deranjat în timp ce păzea liniștit obiectul muncii.
Ooooh! E clar, n-ai priceput. În limbajul portarilor, dacă a ridicat din bărbie scurt, ca şi cum şi-ar fi tras mucii, chiar dacă nu-i avea, asta nu însemna să tragi, ci te întreba ce vrei. După aia te-a mai întrebat de vreo două ori ce vrei, dar tu te încăpăţânai să tragi de uşă în loc să-i răspunzi… Pffff. Greu cu voi, civilii.
:))))) corect, chestie de semantica si limbaj corporal, cum ar veni! Exact gestul ala cu mucii a produs intreaga neintelegere, e caz de confuzie, clar, monșer! 🙂
E clar! A facut misto de tine! Mi s-a intamplat si mie. Dorelii asa se distreaza 🙂
asta seamănă cu o fază în care un amic l-a pocnit în trqafic pe unul care a schimbat banda fără să se asigure și i s-a băgat în față din scurt, la care tot ăla cu gura mare: „da’ ce, bă, n-ai văzut că am semnalizat?” 🙂
Habar nu ai ce inseamna sa ai portarul ca vecin. Din deformatie profesionala, vreau sa cred, iese ori de cate ori suna cineva la usa mea. Gafaind si cu muci. Parol.
O fi atingere la firele soneriilor? 😛
1. Apuc, trag, nimic.
2. Mai trag o dată.
Sigur nu era pe acolo o plăcuţă cu „ÎMPINGE„ ??? 🙂
Mulțumim D-lui Vlad Petreanu pentru acest fragment din volumul „România Europeană” – Editura Humanitas, 2021, 450 pg, cu prefață de Cabral Ibaka – ediție îngrijită și adnotată în subsol de Blegoo.
Lasând gluma de-o parte, cred că merită păstrate – fie numai pentru valoarea stilistică.
🙂 Vlad, cred ca si tu esti talentat cu portarii astia… Unde-i gasesti frate?!
Cu o seara inainte am mai avut o aventura cu unul, dar n-am mai fost in stare s-o scriu coerent si p-aia, m-a confuzionat prea tare :))
Scrie tot, varsă tot!
Vrem taglain cu „portarii României”!
Umor ,nu gluma:)
Genial :)))))
Am trecut deunăzi pe acolo, l-am recunoscut după descriere.
– Mă nene, ştii că ai devenit erou pe un blog?
– Ştiu, cum să nu ştiu, că doar îl citesc zilnic pe Petreanu.
– Ha?????
– Da, l-am prins că făcea mişto de portarul de la blocul lui. Păi se poate, mon cher? Aşa-i că i-am tras-o artistic???
Nu mai am nimic de adăugat. 🙂
Aoleu, ce-i asta, apocalipsa de blog???
🙂
Foarte tare faza 🙂 Un portar si o usa cu personalitate! 🙂 Pilda care ar fi? Niciodata sa nu crezi un portar !
Marian S: daca le incerc eu usile, demisioneaza toti?
Imi suna cunoscut blocul