Tracul

Se spune că, pentru a fi convingător în faţa camerei (tv), trebuie să treci două bariere psihologice. Prima – să accepţi că a vorbi cu un obiect este perfect natural, mai ales în timp ce în încăpere sunt alţi oameni (care se uită la tine fără a se mira). Şi doi – să accepţi că, „în spatele” obiectului respectiv, se pot afla, la un moment dat, milioane de persoane (aici mă laud, dar două-trei sute de mii tot sunt o grămadă de ascultători).

Nu-i de mirare că multe dintre vedetele de televiziune sunt cam ţăcănite. Nu ştiu ce să spun despre mine, dar poate că ar trebui să fiu îngrijorat – n-am avut nici o dificultate să depăşesc cele două bariere. De fapt, n-am aflat de existenţa lor decât mulţi ani după debutul meu în televiziune. Am încercat să par preocupat atunci, dar n-a mers. N-am emoţii în studio, nu simt nimic în live, nu mi se pare nimic straniu să fac cu ochiul la o bucată de sticlă şlefuită.

Dar puneţi-mă în faţa a mai mult de 15 oameni vii şi cereţi-mi să ţin un discurs. Dintre toate vieţuitoarele planetei, ştiu cu siguranţă că numai mie îmi va cădea cerul în cap în minutul imediat următor. Chiar înainte de pieire, vor veni semnele, biblic: vor tremura genunchii ca la febra galbenă; stomacul va fi o ghiulea atârnată de mărul lui Adam; mi se vor bulbuca ochii, înroşi urechile, usca gura, umple subit vezica, relaxa sfincterele, înfunda nasul; voi transpira, voi răsufla greu, voi fi surd, mut, orb. Voi crăpa, desigur, de la primul pas pe scenă. Va fi sfârşitul, bezna, nimicul ultim şi veşnic.

Relaxează-te, relaxează-te, îmi spun. Ştii despre ce e vorba, te pricepi la ce-o să spui. Eşti băiat deştept, ce dracu’, ai vorbe-n gură. Dacă alţii pot, care-ar fi problema ta? Un discurs de 15 minute? Ha! Un fleac! Fac exerciţiile astea zile-n şir, din clipa în care am acceptat oroarea de a urca pe scenă. Ştiţi… toate căile bătute ale autosugestiei pozitive le iau din nou la picior. Tropotesc pe ele ziua, la volan (drept pentru care sunt înjurat în trafic, că-s neatent), noaptea, întins în pat (unde nu mă-njur decât eu însumi, că mâine am treabă şi, uite, e 4 deja şi tu nu dormi, boule).

Nimic nu merge.

Până să urc pe scenă am repetat ideile discursului de un catralion de ori. Ştiu ce glumă spun unde, care e deschiderea, unde e suspansul, ştiu unde lansez agaţamentul, unde fac demonstraţia, ştiu şi ce am tăiat din expunere şi unde am pus tăieturile, că nu se ştie niciodată, poate am nevoie. Ştiu tot. Am inclusiv trei poante de final excelente şi vreo zece crochiuri de rezervă.

Dar… Exact înainte de a urca pe scenă, mă gândesc că nu poate fi chiar atât de dificil să mimezi convingător un leşin. Un atac de cord. O apoplexie. O epilepsie. O dispepsie sau ce-o fi. O scuză credibilă, dracului, ca să fii scos din sală înainte să-ţi cadă cerul în cap, să ieşi victorios pe targă, în privirile compătimitoare ale publicului acesta feroce, îmblânzit miraculos de-o dovadă de vulnerabilitate… „dar părea sănătos, dragă!”, „ei, nu-l ştii, munceşte prea mult!” (sigur, şi aici mă laud, dar compătimirea maselor nu poate fi primită cuviincios fără o doză copioasă de auto-laudatio).

Pe scenă renunţ la glume, tai jumătate din idei căutând cu disperare noi legături logice, vorbesc calm în timp ce nu mă gândesc decât cum să nu mă împiedic de cabluri, privesc autoritar spre sală ca un berbec orbit de faruri, mă felicit că am buzunare scurte, că altfel m-aş prinde singur de ouă şi, mai presus de toate, mă frământă un singur lucru: oare vede publicul unde s-a scurs toată saliva din gură? Că eu nu mai găsesc nici un strop.

PS – am vrut să scriu asta a doua zi după cele 15 minute pe scenă de la Webstock, dar eram prea euforic că scăpasem cu viaţă.