Viaţa-n liftul de corporatist

Suntem 4 în lift, de vreo 3 ori mai puţin decât capacitatea maximă. Stăm lejer, eu sprijinit, absent, de unul din pereţii de metal lustruit, o recepţioneră care mă conduce, pe aceeaşi parte, la o distanţă confortabilă şi, în faţa mea, o corporatistă şi-un corporatist reveniţi de la un prânz de cantină corporatistă. El îi vorbeşte despre familie:

– …la mine se iau la bătaie când le dau uiu. Ieri seară abia i-am despărţit.

Pe fruntea corporatistei trece o umbră uşoară, ca şi cum ceva nelalocul său ar fi împiedicat-o, brusc, să mai ignore universul şi muzica de lift ce ni se prelinge peste capete din tavan. Corporatistul pronunţă cu accent pe prima silabă, ca-n „uite”, úiu.

– Nu ştiu ce au cu úiu ăla, parcă înnebunesc. Şi nici măcar nu e úiu lor. E al meu, de la nevastă-mea.

Suntem deja la etajul 10. E un lift rapid, într-un turn foarte înalt. Căscăm, toţi, cu gurile închise, ca să ne desfundăm urechile. Corporatistul nu cască. Lui nu i s-au înfundat urechile, pentru că-şi menţine gura deschisă.

– Le-am zis: „bă! ia mai terminaţi cu úiu ăla, că mă doare capu’!” Ştii ce mi-a răspuns aia mică?

Corporatista revine cu totul la realitate:

– Cu ce să termine?
– Cu úiu. Le-am zis să se potolească, că mă durea capu’, nu ştiu ce-i apucă.

Snt ochi în ochi cu femeia, ne-nţelegem din priviri, am urla amândoi, dar eu îmi încleştez fălcile şi o las singură.

– Ce naiba e aia úiu?
– Ăla, mă, pentru plasmă, úiu. Joacă box cu el, tenis, d-astea.

Se aude un gong discret. E muzica îngerilor, trâmbiţând revelaţia. În timp ce ies, urmând ascultător recepţionera, aud corporatista:

– Wii?