3 ore în Arezzo

Într-o zi, GPS-ul a făcut o criză de personalitate şi m-a dus pe dealuri, pe unde înţărcaseră etruscii bălaia toscană. M-au lămurit doi gunoieri, care au frânat cu nădejde şi au dat în marşarier vreo 50 de paşi ca să vină lângă mine. Pe marginea drumului, am desfăşurat o hartă cât un cearceaf şi am decis că, dacă fac la stânga peste 10 kilometri, în 50 de kilometri dau de Arezzo – şi dup-aia mai întreb.

Arezzo nu era în plan, dar noroc cu GPS-ul şi cu gunoierii. M-am oprit să mănânc ceva. Arezzo (oraşul vechi) e fermecător, într-atâta încât Roberto Benigni i-a ales piaţa centrală pentru a filma acolo prima parte din La vita e bella (buongiorno, principessa!).

Am dat peste o sărbătoare locală. Într-o piaţetă secundară s-au strâns câteva zeci de localnici, costumaţi în culorile şi heraldica familiilor nobile ale oraşului medieval. Probabil o repetiţie generală pentru Giostra del Saracino, doar că nu erau nici cai, nici lăncii şi nici armuri.

Giostra del Saracino în Arezzo

Nu făceau asta pentru turişti. Erau doar câţiva străini de oraş pe-acolo, gură-cască la fel ca mine. Noi stăteam pe margine. Ei veneau cu trompete, tobe, drapele. În piaţetă jucau un soi de pelotă cu o minge grea, pe care o loveau cu un manşon de lemn prins pe braţ. Câţiva repetau pe la colţuri, citind de pe nişte hârtii – discursuri? o piesă de teatru? Au stat la fotografii, au glumit, au râs. Localnicii se simţeau bine, pur şi simplu.

N-am stat până la sfârşit. Acum îmi pare rău.