3 poliţişti ghinionişti

Am luat luni o maşină în test-drive (o să vă spun despre ea, e o găselniţă tehnologică interesantă) şi am dat o fugă pân-la munte.

Acuma, eu sunt un şofer destul de calm. N-am luat niciodată, în 15 ani, de când am carnet, vreo amendă de radar. De fapt, singurele două amenzi au fost pentru parcare, şi asta în Bucureşti, unde locurile de parcare libere sunt mai rare ca un politician cinstit, deci cred că sunt chiar un şofer cuminte.

Dar ieri, a fost complicat. Cu o maşină de 458 de cai putere, 4,3 litri, V8, cu două turbine, e aproape imposibil să mergi tot timpul cu viteza legală. Undeva, m-a văzut un radar. Pe o porţiune de 100 km/h, eu aveam 114. Rezonabil, mi-am zis, trecând pe lângă Loganul combi din care poliţistul mă raporta, cu ochii ieşiţi din orbite – „moamă, un baştan, ia uite ce maşină are, ne-am scos.”

Întâmplarea face ca, exact când treceam pe lângă radar, să mă depăşească un mic Chevrolet Spark. La volan, o fată care conducea vitejeşte, cu vreo 130 la oră (noroc că nu bătea vântul). Mi-am imaginat că ne vor opri pe amândoi ceva mai încolo, aşa că am redus şi am aşteptat următorul echipaj. Era pe dreapta, la vreun kilometru depărtare – doar că agentul avea ceva treabă înăuntru, presupun (s-a transmis vreun meci la radio, cumva, ieri pe la 7 seara?) şi nu m-a oprit.

Am ridicat din umeri şi am mers mai departe, fără grabă. Fata cu Sparkul la fel. Peste vreo trei minute, în mare viteză, cu girofaruri furibunde, două Loganuri de poliţie ne-au ajuns şi ne-au tras pe dreapta. Agentul s-a prezentat regulamentar, m-a întrebat câţi cai are maşina şi s-a amuzat spunându-mi ce viteză aveam. Mi-a luat actele, le-a luat şi pe ale fetei şi s-a întors la maşină, să-mi scrie procesul verbal (două puncte).

O clipă mai târziu, în retrovizoare, o scenă stranie. 3 poliţişti de la Rutieră erau îngrămădiţi pe locurile din faţă, cu mâinile prinse între parbriz şi bord, agitându-se frenetic. Am coborât, uluit.

Scăpaseră permisul fetei într-o fantă îngustă – aparent, Dacia Logan are această mică particularitate de design, un spaţiu imposibil de accesat, sub parbriz.

Oamenii s-au dat de ceasul morţii cam trei sferturi de oră. Eu şi fata râdeam pe înfundate, încercând să nu explodăm. Ei, săracii, transpiraţi leoarcă, au încercat tot ce le-a trecut prin minte – să strâmbe bordul, să-l apese, să împingă parbrizul, să bage mâinile, unul-două pixuri, doar mina pixului, o crenguţă, batista, cozorocul caschetei, o sârmă, ba chiar şi mânuţele contravenientei („aveţi degete mai subţiri, nu vreţi să încercaţi?”)

Când m-au văzut că scot mobilul să filmez scena, am crezut c-o să moară acolo, pe loc:

– Haideţi, dom’Petreanu, vă rugăm, nu ne filmaţi, ne dau ăştia afară…

S-au ferit cât au putut – cum auzeau bipul, cum se retrăgeau, N-am insistat. Am tras câteva cadre scurte, fără figuri şi fără numere de înmatriculare. Oamenii o păţiseră şi erau realmente disperaţi, nu voiam să le fac vreun rău. Se mai întâmplă. Plus că m-am amuzat copios, deşi cu fereală, că nu voiam să-i fac să se simtă mai prost decât se simţeau.

În cele din urmă, epuizaţi, doi dintre poliţişti i-au spus fetei – „mergem la service, desfacem tot bordul, vă rugăm veniţi cu noi”. Ne-am făcut cu ochiul la despărţire.

Eu am rămas cu al treilea, tipul care nu mă văzuse când trecusem pe lângă el. Completând PV-ul, s-a strâmbat la mine: „oare cine-o fi fost cu ghinion”?

Nu i-am răspuns. Era şi-aşa destul de amărât.

Dar eu am râs în hohote, singur în maşină, până înapoi în Bucureşti.