Copiii zburători din Orașul de Piatră

Se adună la apus, pe faleza din Stone Town. În fața lor, soarele coboară în oceanul auriu printre nori kitsch. Copiii zburători își iau avânt, zdupăind în picioarele goale printre trecători, și sar spre soare cu brațele întinse, ca și cum și-ar desface aripi imaginare. Plutesc două secunde prin aerul cald, apoi străpung apa și se scufundă. Pământul îi trage-n jos, aerul din plămâni îi ridică. O secundă, două, sunt din nou imponderabili, învăluiți de-un miriad de bule argintii, apoi ies la suprafață, chiuie, urcă pe scara de piatră alunecoasă a barcagiilor și o iau de la capăt.

Într-o parte, cel mai mic dintre ei, nehotărât. A sărit de câteva ori și-i amețit de-atâta zbor și scufundare. Acum tremură de frig și emoție, cu mâinile împreunate sub bărbie și brațele strânse pe corp. Dacă ar fi alb, ar fi deja vânăt, dar nu se dă dus, toată gașca e încă aici iar soarele încă n-a dispărut.

Trece un grup de femei în abaye negre. Puștimea face figuri acrobatice, dar tentativa de impresionare nu funcționează, sunt ignorați. Sunt lumi diferite, care se intersectează doar după reguli stricte.