Facere de bine la Cazane

În stânga era muntele – unul prost dispus, urâcios, care scuipa bolovăniş spre maşinile ce-i treceau pe la poale.

În dreapta, Dunărea, tăcută, uriaşă, maiestuoasă, care curgea neştiutoare spre propria-i dispariţie, 1.000 de km mai la vale.

Între ele, o panglică îngustă de asfalt cenuşiu, care şerpuia sugrumat între stâncă şi apă.

Şi, în mijlocul şoselei, mişcându-se în propriul ei timp lipsit de noţiunea secundei, o broscuţă ţestoasă.

S-a adunat sub carapace, prudentă, când ne-am apropiat. A rămas aşa, încăpăţânată, cât ne-am învârtit în jurul ei, dându-i semne prosteşti de prietenie, aşa cum fac oamenii când vor să fie mărinimoşi cu vieţuitoarele sălbatice.

A ieşit de sub carapace abia când am ridicat-o în aer. A scos mai întâi capul, apoi lăbuţele, şi a început să se agite.

– Stai cuminte – i-am spus, la fel de inutil-prietenos – te salvăm, te ducem în iarbă.

Am aşezat-o uşor în spatele unui tufiş, la vreun metru de şosea. Am revenit la maşină, am zâmbit a scuză către cei din spate, pe care-i blocasem, am urcat iute la volan şi am demarat în trombă, cu sentimentul unei noi fapte bune trecute pe răboj.

Din spate ni s-a părut că auzim, totuşi, un strigăt subţirel:

– ‘re-aţi ai dreaq cu facerea voastră de bine, că de două zile mă chinui să trec strada!