Hijab, chador: viaţa sub deghizare (II)

Schizofrenia regimului iranian nu e nicăieri mai evidentă decât în modul în care-şi tratează cetăţenii de sex feminin.

Pe de-o parte, la acuzaţiile că au organizat un regim opresiv, care discriminează femeile, autorităţile se apără cu marele număr al studentelor din universităţile iraniene: jumătate, în întregul corp studenţesc, şi ceva mai mult de două treimi în învăţământul superior tehnic. Mai mult, ne-au atras atenţia, insistent, oficialii pe care i-am întâlnit, Republica Islamică a fost prima ţară din orientul Mijlociu care a permis femeilor să studieze în universităţi.

Dar, în acelaşi timp, printr-un formidabil şut în propriul posterior, teocraţii de la Teheran au interzis anul acesta femeilor accesul la o varietate năucitoare de facultăţi, printre care arheologia, literatura engleză, nuclearistica, arhitectura, petrol şi gaze şi altele.

Că teocraţii nu ştiu ce să facă cu femeile în Iran reiese şi din amestecul de mândrie şi ruşine faţă de frumuseţea lor (adesea incredibilă).

Mai întâi, le obligă pe toate să se-mpacheteze în pânzeturi fără formă, menite să ascundă orice detaliu anatomic relevant, lăsându-le doar libertatea de a-şi descoperi feţele (care ar trebui să fie şi ele, totuşi, lăsate cât se poate de neatractive, eventual cu mustăţi şi bărbi islamice, dacă s-ar putea).

Apoi, se laudă în faţa oricărui străin că Iranul a devenit centrul mondial al operaţiilor estetice faciale şi că în Iran au loc mai multe rinoplastii decât oriunde altundeva în lume.

Spuneam în articolul precedent despre regulile cărora trebuie să li se supună femeile în Iran că ele duc cu mult succes o ofensivă tăcută, dar fermecător de evidentă, împotriva interdicţiilor. Femeile se strecoară cu graţie prin orice portiţă uitată de bigoţii islamişti: dacă Islamul nu spune ce formă trebuie să aibă nasul, atunci rezultă că-ţi poţi aranja un nas cârn, ca al unei vedete de la Hollywood, fără să încalci legea, nu? Dacă Islamul nu spune că o anumită culoare pentru hijab e interzisă, atunci înseamnă că e permisă, nu? Multe femei ciupesc un pic din mânecile hainelor, lăsând vederii jumătate de centimetru, un centimetru de piele deasupra încheieturii regulamentare. Hainele maschează, formal, talia, dar textura materialului şi câte o centură plasată strategic şi strânsă atent, la limita provocării, sugerează tot ce e de sugerat în silueta feminină. Poate că hijabul maschează părul, dar câte un coc enorm, ghicit sub acest batic, transmite, de fapt, o descriere detaliată despre bogăţia coafurii.

Iar privirile… ah, privirile!

Ştiţi, în România, sau în Europa (şi aproape deloc în SUA) contactul vizual direct este, aproape întotdeauna, fulgerător de scurt. În Occident, bărbaţii şi femeile care nu se cunosc nu se privesc direct în ochi decât dacă vor să se certe, la metrou sau la piaţă sau la coadă la supermarket. Dar în Iran, cel puţin dacă eşti străin, eşti privit direct în ochi, sfredelitor, ameţitor, incendiar, chiar dacă e doar un moment trecător, pe stradă, la intrarea într-un muzeu sau într-un magazin. Privirea e adesea însoţită de un zâmbet uşor, provocator, şi să te ferească sfântul să ţi se trimită şi o fluturare de gene, că întreaga apărare îţi e dată peste cap.

Nevoite să-şi ascundă aproape întreg trupul, iraniencele îşi concentrează şi esenţializează seducţia în priviri şi în expresie. E o tensiune aproape perceptibilă în fiecare interacţiune, oricât de scurtă, timp în care se desfăşoară un joc întreg al ofertei pasionale şi retragerii pudice, în care au loc promisiuni subtextuale, cercetări reciproce, evaluări, invitaţii şi respingeri, un flux permanent de mesaje şi semnale subtile cu încărcătură erotică.

Nu poţi aresta întreaga populaţie feminină pentru asemenea detalii subversive, fireşte. Poate şi de aceea, în căutare de victime inofensive, poliţia moralităţii, exasperată de creativitatea imposibil de stăvilit a seducţiei feminine, şi-a ales până la urmă ţinte aparent mai uşoare: păpuşile Barbie. La propriu, după cum au relatat agenţiile internaţionale de presă, la începutul anului, despre ofensiva regimului împotriva magazinelor care vindeau păpuşi Barbie.

Doar că, ce să vezi, chiar şi în acest caz sunt făcuţi de râs. Rămase fără păpuşile occidentale blonde şi filiforme, fetiţele declară că alternativele cuminţi, aprobate de guvern, sunt pur şi simplu urâte şi refuză să se joace cu ele.

Imamii şi poliţia moralităţii islamice au pierdut războiul, chiar dacă nu ştiu sau nu vor să recunoască; pur şi simplu, nu poţi lupta cu aşa ceva. E doar o chestiune de timp până vor capitula necondiţionat.