Hijab, chador: viaţa sub deghizare (I)

Într-o seară, pe când rătăceam cu Dragoş Lumpan pe străzile Teheranului, am intrat în vorbă cu două tinere, aflate într-un soi de lacto-bar (spun lacto-bar pentru că asta găseai înăuntru, mai multe tipuri de iaurt şi câteva genuri de sendvici). Amândouă îşi acopereau, legal, capul şi părul, dar nu cu hijaburi stricte, ci cu un soi de şaluri, înfăşurate relaxat pe după gât. Pânza unuia era neagră, cealaltă un soi de grej, cum ar numi doamnele culoarea aceea incertă între bej şi gri. Amândouă fetele aveau piercinguri discrete pe aripile nazale, iar una dintre ele îşi adăugase o bijuterie mică şi la capătul sprâncenei drepte. Amândouă purtau brăţări din piele şi sfoară pe încheieturile lăsate, obraznic, la vedere. Mai mult, pe lângă obrazul uneia cobora o codiţă împletită cu mizilicuri, fundiţe şi biluţe colorate, codiţă care pornea de undeva de deasupra tâmplei, din părul tuns periuţă ce se întrezărea la marginea şalului.

Carevasăzică, două studente rebele – una la teatru, să-i spunem Mariam, pasionată de codiţe şi coafuri minimaliste, cealaltă la muzică, poate Samira, cu sprâncene scânteietoare, făcându-şi de cap cu doogh rece şi o conversaţie directă cu doi europeni curioşi. Vorbim despre viaţa în Iran, fireşte, şi mai ales despre viaţa femeii în Iran.

Islamul cere femeii musulmane să respecte anumite reguli în privinţa vestimentaţiei: hainele ei trebuie să-i acopere întregul corp, cu excepţia mâinilor şi feţei; hainele ei trebuie să fie suficient de largi încât să mascheze forma corpului şi nu trebuie să fie transparente; femeia nu trebuie să exagereze cu înfrumuseţarea prin vestimentaţie şi nu trebuie să se machieze când iese din casă.

De aici hijabul şi chadorul şi, pe ici pe colo, şi mustăţile unora dintre femeile pe care le-am văzut în Iran. Doar că respectarea habotnică a regulilor descrise mai devreme pare a fi o excepţie, cel puţin în marile oraşe. În Iran, femeile întind coarda cu fiecare gest, desfăşurând o ofensivă tăcută, dar foarte evidentă împotriva regulilor care, teoretic, ar trebui să le descurajeze în a-şi manifesta puterea de seducţie.

Nu că autorităţile n-ar reacţiona. Chiar dacă poliţia moralităţii s-a mai potolit, după excesele care au urmat revoluţiei islamice din ’79, este în continuare de neconceput ca o femeie, în Iran, să iasă din casă cu capul descoperit sau cu mai multă piele la vedere decât, cel mult, gâtul şi, eventual, încheieturile mâinilor ceva mai îndrăzneţ arătate, dar pe riscul ei. Ni s-a povestit că, recent, o tânără care avea o bluză cu mâneci prea scurte a fost acostată de poliţie şi ameninţată cu o vizită la secţie, aşa că a făcut cale-ntoarsă acasă ca să se schimbe în ceva mai decent.

Regulile vestimentare privesc întreaga populaţie feminină, care e împărţită pe categorii de vârstă. Potrivit profetului Mahomed (…arătând către faţa ei şi către mâini: „când fata ajunge la menstruaţie, nimic nu ar trebui să se vadă din corpul ei cu excepţia acesteia şi acesteia”), femeile trebuie împachetate în pânzeturi largi, pentru tot restul vieţii publice, imediat ce devin nubile. Dar, pentru prudenţă, probabil, ascunderea aceasta începe chiar mai devreme, din prima zi de şcoală, la vârsta de 7 ani sau mai puţin. Cele mici, din clasele primare, încă poartă hijaburi colorate, albe sau roz sau albastru deschis, o uniformă la care pot renunţa, dacă vor, în afara şcolii, dar numai până când împlinesc 9 ani. De la 9 ani încolo, fetele trebuie să poarte acele haine care nu lasă să se vadă nimic din corpul lor „în afară de faţă şi de mâini”.

Poate şi de aceea, pentru a compensa insuficient o viaţă întreagă ce va fi petrecută în deghizare, toate fetiţele de vârstă preşcolară pe care le-am văzut în Iran erau îmbrăcate ca nişte acadele multicolore, cu rochiţe, bluziţe cu volănaşe, fundiţe asortate în părul cârlionţat.

Dar de ce aceste restricţii? Care este explicaţia, cum se justifică aceste norme de o stricteţe arhaică, pe ce raţionament se bazează interdicţiile?

„Pentru protecţie”, mi s-a spus când am întrebat, „pentru protejarea femeii”. În esenţă, lanţul logic care determină mascarea corpului femeiesc e următorul: bărbaţii sunt tentaţi de nuditatea feminină; nu toţi bărbaţii sunt egali; unii bărbaţi nu pot rezista tentaţiei şi agresează femeia; nuditatea face femeia vulnerabilă; ascunderea corpului feminin anulează pericolul.

În teorie, sună corect, doar că practica ne omoară. Dacă ar fi chiar aşa, atunci în orice altă ţară unde femeia arată şi altceva în afară de faţă şi mâini societăţile s-ar prăbuşi în epidemii de violuri cu perversiuni, că, fireşte, „nu toţi bărbaţii sunt egali”.

Apoi, legiferarea presupunerii că bărbaţii sunt nişte zombie grohăitori, cu minţile luate în stăpânire de instincte sexuale primitive, irepresibile, gata să ambuscheze femeia la orice colţ de stradă, să sară pe ea şi s-o fecundeze inegal mi se pare, totuşi, un pic cam jignitoare.

Cum se simt fetele când nu li se dă voie să poarte ce haine vor? Mariam e directă: „we feel like shit”. Apoi zâmbeşte: în picioare, eu am tenişi roşii, totalmente indecenţi în această ţară a pantofilor negri, plini de praf. Probabil că, dacă aş fi cetăţean iranian, aş avea şi eu de dat unele explicaţii poliţiei.

Arunc încă o întrebare: ce se întâmplă dacă, totuşi, o femeie decide să îşi descopere capul în public, să nu poarte hijab? Ce se întâmplă? Cât de rău e?

Cele două studente tac, aproape umilite. În cele din urmă, răbufnesc: ajungi la închisoare şi eşti bătută!

Le spun interlocutoarelor că mie mi se pare de-a binelea ridicol ca un guvern să se ocupe atât de obsesiv de modul în care i se îmbracă cetăţenii. De altfel, după cum voi vedea zilele următoare, e o luptă imposibilă, pentru că femeile găsesc mereu căi să ocolească interdicţia chiar pe la marginea deosebit de subţire a legii. Ba, mai mult, în Iran înfloreşte o întreagă industrie a esteticului subversiv, cu ajutorul a milioane de femei hotărâte să interzică guvernului să le interzică farmecele.(va urma)