(Am decis să scriu ce mai aveam de scris din Iran şi ce promisesem că scriu înainte de vacanţă; am împărţit articolul despre vizita la mausoleul ayatollahului Ruhollah Khomeini, din Teheran, în două, că era prea lung pentru o singură postare. E foarte lung şi aşa, dar nu e de citit cu forţa).
Într-una din seri, am fost transportaţi spre mormântul ayatollahului, undeva la marginea Teheranului. O cupolă uriaşă, aurie, flancată de patru minarete gigantice, marchează inconfundabil peisajul. Construcţia, vizibilă de la mari depărtări, a început imediat după moartea lui Khomeini, în 1989, şi nu s-a încheiat nici azi – şi, la cum arată lucrurile, nu pare în nici un fel cât de cât aproape de un deznodământ.
Prin comparaţie cu întinderea compexului memorial, mausoleul în sine este doar un modest punct focal. O piaţă uriaşă este destinată unor mari adunări populare, iar clădiri de câteva etaje, legate de corpul central, urmează să găzduiască în regim hotelier membri ai clerului şi pelerini veniţi din toată lumea să aducă un omagiu liderului spiritual care a transformat Iranul în singura teocraţie a lumii – şi, speră mulţi, şi în Iran şi în afara lui, ultima a istoriei.
…undeva în margine, pentru odihnă, un fotoliu directorial de piele neagră, cu tetieră şi mânere groase, dar fără picioare, e aşezat pe o ladă şi proptit cu polistiren expandat.
Proporţiile faraonice ale clădirilor sunt în contrast strident cu versiunea oficială despre viaţa ayatollahului, despre care oricine în Iran ştie că a trăit modest, într-o casă cu numai două camere, la periferia Teheranului, locuinţă pentru care a insistat să plătească chirie până în ultima clipă a vieţii. Mai mult, mica moschee alăturată, în care a predicat şi de unde a înflăcărat zeci de milioane de musulmani şiiţi este, ea însăşi, de o austeritate izbitoare, iar vizitatorului i se precizează apăsat că însuşi ayatollahul a cerut să nu fie vreodată împodobită sau îmbogăţită în vreun fel, ca să nu abată fervoarea fanatică a credincioşilor cu mărunţişuri materiale.
Mausoleul-moschee din sudul Teheranului este, însă, teribil de departe de ascetismul programatic al imamului căruia îi este închinat. Ca orice alt regim dictatorial, şi cel iranian se vede nevoit să-şi camufleze impotenţa economică în spatele unor uriaşe carcase de beton, proptele inutile pentru câte un simbol caduc.
Noaptea, acest căpcăun de beton, fier şi acoperişuri lucioase, care a înghiţit până acum, fără a-şi potoli foamea, nu doar exemplul auster al ayatollahului, ci şi miliarde de dolari, îşi ascunde dimensiunile reale şi pare doar un alt şantier noroios, de mari întinderi.
Înăuntru, haosul.
Creştinilor li se permite, totuşi, vizitarea locului, ceea ce este o îngăduinţă destul de greu de suportat de către personalul de securitate, care nu ne face nici un serviciu şi nu ne dă nici o dovadă de simpatie. Suntem separaţi, potrivit regulii, în bărbaţi şi femei, şi ni se cere să aşteptăm pe un culoar autorizaţia de intrare. Am nimerit peste ora de rugăciune, ni se spune, şi nu putem deranja, dar motivul e cam cusut cu aţă albă, pentru că pe lângă noi trec întruna localnici, intră şi ies, privindu-ne insistent, care mai prietenos, care de-a binelea încruntat.
Ni se cere să ne descălţăm şi să nu fotografiem, din motive de securitate. Suntem împinşi la malul unui torent uman, lângă o tejghea lungă, lustruită de milioanele de perechi de încălţări care au fost trântite pe ea. Doi tineri manevrează aici papuci, şlapi, tenişi şi pantofi îndelung abuzaţi prin praful persan. În aer, ridicat din covoare, un miros inconfundabil şi de neuitat. Stăm, stăm, glumim, oftăm şi stăm fără speranţă, în aşteptarea unei decizii. Din culoarul femeilor se apropie una dintre colegele de grup, mânată de plictiseală, ceea ce stârneşte imediat alerta paznicilor; femeia e condusă cu indignare la loc, după perdeaua ei. Ne plictisim cu toţii de moarte un timp, apoi câţiva îşi pierd răbdarea şi ies, furioşi, afară. Eu rămân, casc gura la tavanul mascat de pânze, la marmura de pe un perete şi la cărămida neregulată, netencuită, din celălalt. Atârnă cabluri, se mai vede şi o conductă şui, constructorii iranieni îmi amintesc de „meşterii” şantierelor comuniste de acasă. În spatele tejghelei, tinerii continuă să jongleze cu încălţări; undeva în margine, pentru odihnă, un fotoliu directorial de piele neagră, cu tetieră şi mânere groase, dar fără picioare, e aşezat pe o ladă şi proptit cu polistiren expandat. Scaunul e liber, şeful nu-i prin preajmă, clar că mai avem de aşteptat. Încalc ordinele, pun camera pe tejghea, trag un cadru, declicul se pierde în vacarm. Mare şmecherie, ce să spun, security pe dracu’, militarii de la filtru au uniforme şi grade, dar sunt desculţi şi ei, ceea ce accentuează senzaţia de improvizaţie şi butaforie a locului.
În fine, suntem urniţi din loc cu o chemare şi un gest elocvent dinspre militari. Suntem trecuţi prin filtru, percheziţionaţi, ni se cer camerele, care sunt adunate snop, trecute prin mâinile câtorva gradaţi care nu prea ştiu ce să facă cu ele, ne sunt date până la urmă înapoi, ni se arată direcţia şi suntem opriţi cu strigăte când ne punem în mişcare, un soldat în ciorapi maro fuge după noi şi ne predă altui soldat care ne dă înapoi ghidului, la rândul lui. Toţi zdupăie vătuit, desculţi, pe covoare, militarii bălăngănindu-şi puştile, ghidul geanta. În jur, o viermuială de nedescris, locul e aglomerat iar credincioşii se prosternează peste tot, către simboluri de neînţeles.
Ne liniştim, în sfârşit, suntem din nou grupaţi. Ne punem în mişcare.(mâine dimineaţă, continuarea)
