Mai avem timp – dar foarte puțin

Dacă v-ați întrebat vreodată cum o fi să trăiești evenimente istorice, ei bine, bucurați-vă: ni se-ntâmplă.

Trăsătura comună a schimbărilor istorice este că nu toți – sau foarte puțini dintre noi – percepem imediat transformările profunde pe care le trăim. O muscă ce plutește la suprafața unui râu nu știe că urmează prăbușirea într-o cascadă, în fața ei, chiar dacă simte că viteza de curgere s-a mărit.

Unele evenimente istorice sunt subite, șocante și provoacă o mutare semnificativă a cursului istoriei, dar nici atunci nu sunt percepute ca atare.

Gândiți-vă, de pildă, la ziua de 28 iunie 1914, când studentul sârb Gavrilo Princip i-a împușcat mortal, la Sarajevo, pe moștenitorul coroanei austro-ungare, arhiducele Franz-Ferdinand, și pe soția acestuia, Sofia. Nimeni nu și-a imaginat atunci, și nici în zilele următoare, că asasinatul din Sarajevo va declanșa un război mondial care va ucide peste 40 de milioane de oameni și, la finalul căruia, harta politică a Europei urma să fie schimbată dramatic, pentru totdeauna.

Alte evenimente se desfășoară înlănțuit, dintr-o cădere-ntr-alta, iar schimbările istorice se acumulează câte un pic, până în momentul în care devin ireversibile, sau reversibile doar cu costuri uriașe. Exemplul cel mai bun, în context, este perioada de aproape 20 de ani scursă între finalul primului război mondial și debutul celui de-al doilea. În aceste două decenii, iresponsabilitatea politicienilor, frustrările istorice și orbirea prin propagandă și ideologie a unor societăți întregi au erodat constant câteva democrații europene, care au alunecat din ce în ce mai repede în abisul moral al extremelor politice, cum ar fi fascismul și nazismul. Al doilea război mondial, cu industrializarea uciderii unor rase întregi și cu distrugerea completă a nenumărate orașe, părea ceva totalmente de neimaginat în 1933, când Adolf Hitler, liderul unui partid modest, ce nu reușise să câștige majoritatea în alegeri, a fost totuși numit cancelar al Germaniei, în urma unor negocieri politice cam inepte.

Apoi, istoria a devenit vortex și tot ce mai plutea la suprafață a fost tras la fund, în mâlul unor ideologii bestiale. Cel mai tragic este că mulți înecați și-au ovaționat până-n ultima clipă liderii și sfârșitul.

România trece printr-o criză profundă de sistem politic, în sensul în care instituțiile care definesc și reglează funcționarea țării sunt fie golite de conținut, fie tratate cu atâta neîncredere de cetățeni, încât nu mai pot funcționa corect.

Spun că instituțiile sunt golite de conținut pentru că practic tot ce e controlat de stat este căpușat până-n măduvă de o rețea interminabilă de clienți politici, de cele mai multe ori totalmente mediocri, care-s preocupați să-și umple ei, mai întâi, conturile și buzunarele, și abia apoi să servească contribuabilii, dacă mai rămâne ceva.

Avem alegeri libere de 35 de ani încoace, dar forma s-a golit de conținut an după an. Votăm pentru a fi reprezentați în instituții care iau decizii în interesul nostru, al națiunii. Însă de la un tur de scrutin la altul, cetățenii au fost din ce în ce mai dezamăgiți de felul în care sunt tratate așteptările lor iar politicienii au ignorat mereu mai hotărât aceste nemulțumiri. Pensii speciale și pensionări anticipate în floarea vârstei, corupție legiferată prin decizii ale CCR, caste protejate, frății politice în afara oricărui bun simț, îndatorarea peste orice limită a țării, lipsa cronică de investiții în infrastructură și în zonele defavorizate, deteriorarea cumplită a educației, lipsa de reacție față de emigrarea masivă și față de criza demografică, acestea sunt numai câteva dintre dezastrele continue pe care clasa politică le ignoră de decenii întregi.

Nu se putea ca toată această dezamăgire colectivă, care s-a așternut în straturi peste societate, an după an, să nu crească presiunea până la implozie.

Și iată-ne ajunși la deznodământ: cele trei partide de sistem din România, care alcătuiesc și coaliția de guvernare – adică PSD, PNL și UDMR – au ajuns atât de jos în percepția publică încât ele n-au reușit, împreună, nici măcar să-și ducă propriul candidat în turul doi al prezidențialelor. Acesta este, cu adevărat, un moment istoric, ce urmează celuilalt, din toamna anului trecut, când aceleași trei partide de sistem n-au reușit să formeze, singure, nici măcar o majoritate parlamentară de guvernare, având nevoie de sprijinul firav al grupului minorităților pentru asta.

Nicio surpriză în această înlănțuire. Românii votează cu furie în creștere de ani de zile. Toamna trecută au răsturnat toată masa electorală în capul partidelor vechi. Răspunsul acestora? Ca de obicei, ignorarea problemei și a votului. PSD l-a păstrat pe Ciolacu nu numai la șefia partidului, ci și a guvernului. Iohannis s-a ținut de gardul Cotrocenilor până l-au amenințat cu suspendarea. PNL l-a acceptat pe Bolojan la vârf, dar, în rest, s-a baricadat în vechile metehne, așteptând să treacă furtuna.

Nu-i de mirare că toate acestea, plus situația economică dezastruoasă, au provocat furtuna perfectă.

Urmează un tur doi al prezidențialelor în care se confruntă doi concurenți anti-sistem – o altă premieră ce descrie criza profundă în care ne aflăm, după atâtea decenii de ruptură între clasa politică și societate.

Spuneam adineauri că am ajuns la deznodământ. Doar că, spre deosebire de Gavrilo Princip, în clipa în care l-a țintit pe arhiducele Franz-Ferdinand, noi știm, cu toții, că votul nostru de pe 18 mai va produce o schimbare profundă în istoria noastră comună. Sau ar trebui să știm. Ce fel de schimbare, asta putem deja anticipa, pentru că primele semne sunt aici: de la începutul săptămânii, Banca Națională aruncă miliarde de euro în piață încercând să mențină stabilitatea leului. Investitorii stau ca pe ghimpi iar agențiile de rating se pregătesc să ne treacă la categoria gunoi. După ce extrema politică va câștiga, următoarele știri vor fi cu sosirea delegației FMI la București, ca-n anii ‘90, cu pensii și salarii neplătite și, cine știe, poate vom redeveni cu toții milionari fără putere de cumpărare, tot ca-n anii ‘90.

Dar… încă n-am pășit în răscruce. Încă ne mai putem alege viitorul.

Mai avem timp.

Puțin timp.