În 2014, procurorii DNA au trimis în judecată 39 de persoane care alcătuiau un grup infracțional organizat supranumit „Oamenii lui Fediuc”. Nelu Fediuc era un comisar de poliție, inițial șef al Punctului de Trecere a Frontierei Siret și ulterior șef al Sectorului Poliției de Frontieră Siret. Procurorii l-au acuzat că, împreună cu Dumitru Horga, un preot din Botoșani (!!), a pus la punct și extins o rețea de trafic de țigări de contrabandă prin Vama Siret. Potrivit regulilor clasice ale grupurilor mafiote, rețeaua lui Fediuc s-a ocupat la început, în anii 2008-2009, cu consolidarea poziției pe piața contrabandei de țigări, apoi cu eliminarea din tranzacții a competitorilor.¹ Potrivit unor surse, în perioada de maximă activitate, „Oamenii lui Fediuc” ajunseseră să transporte șpaga cu gălețile.
Cred că se pot face niște seriale frumoase despre infractori ca aceștia. Un soi de Narcos designed and made în Rumînica, bazat pe fapte reale până la detaliu.
Luna trecută, la 8 ani de la începerea procesului (din nou, „!!”) practic întreg lotul a fost achitat. Judecătorii au constatat că „faptele nu există”. Cum oare, ne putem întreba? Simplu: cu ajutorul politicienilor puși de politicieni în CCR, care au dat infamele decizii de neconstituționalitate a interceptărilor făcute cu tehnica SRI în dosarele anticorupție. Prin urmare, toate înregistrările din dosar au fost anulate dintr-un foc și, uite-așa, au dispărut – din actele instanței – și faptele incriminate.²
Frumos, nu?
În privința singurei inculpate care a primit, totuși, o pedeapsă (5 luni de închisoare cu suspendare), avocații au anunțat că vor contesta în anulare măsura deoarece faptele s-ar fi prescris.
Și în acest caz, CCR a dat o mânuță de ajutor prin decizia din octombrie, în urma căreia mii de inculpați se vor bucura de prescripție în mod retroactiv.³
Nu poți să nu observi lăcomia sistemului: de-acum, hoții nu doar că-și păstrează banii, dar nici minima umilință a câtorva luni/ani după gratii nu și-o mai asumă, în schimbul milioanelor dosite.
Eh, dar după aderarea la UE lucrurile s-au mai schimbat în vămile românești, nu?
Sigur că da.
De pildă, în pregătirea aderării, statul român a cumpărat scanere performante, pentru a verifica rapid camioanele de mărfuri care intrau în România – vreo 15, cu 2,5 milioane de euro bucata.4 În 2016, scanerele erau însă, toate… stricate. Cum oare să se-ntâmple așa necaz? Iată ce spunea, în 2018, ministrul Finanțelor (la vremea respectivă), Eugen Teodorovici: „România are astăzi 15 scanere mobile și niciunul nu funcționează. Cum poți să accepți tu ANAF să ai mai multe linii de intrare în țară și să ai un singur scaner fix? E clar că totul este mână în mână […] Ele sunt stricate special. Mașinile în vamă loveau aceste scanere astfel încât să le decalibreze și să nu mai poată funcționa. Asta se întâmplă.”5
Ups, buba. Scuze. Știți bancul cu bilele?
Dar de ce n-au mai fost reparate? Pentru că, ce să vezi, statul nu achiziționase și… mentenanța pentru acestea – practic, e ca și cum ți-ai cumpăra o mașină de lux, dar ai abandona-o undeva când ar veni momentul primei revizii. Drept rezultat, doar în doi ani, 2018 și 2019, în România au intrat 316.608 transporturi de marfă care n-au fost scanate de vameși decât, cel mult, vizual.6
Încă o gogoașă, Doamne ferește / Cine mai dorește, cine mai poftește?
Dar mai lasă-le dracului de scanere, Petreanule (cum ar zice fanii), ce, numai cu scanere se poate?
Nu, desigur. Uite ce mesaje au venit la Deșteptarea în dimineața în care am vorbit despre acest subiect.
Mai întâi:
Și apoi:
Sigur, n-am de unde să știu dacă aceste tarife sunt adevărate.
Dar cum vi se par?
10 comentarii Adaugă comentariu
Dap, par ok tarifele. Am auzit si eu la un TIRist cum se lăuda că avea “șpăguțele” împărțite pe segmente. Știa ce-l așteaptă si avea anticipat pregătite sumele, să nu se încurce pe moment.
Dar faptul că unii vameși au fost și sunt șpăgari, nu-i nicio noutate. Nu-i nevoie de vreun flagrant, ci doar de plimbări cu mașina prin satele lor de baștină. Să vezi acolo căsoaie si mașini, evident achiziționate dintr-un salariu de sub 1000 de euro net/lună, cu care de abia te-ai descurca să ai un trai cât de cât.
Cred că vameșii aveau un interes mult mai mare decât Austria, să nu intram in Schengen. Le scăpa sursa de venit printre degete 🤣
Apropo, situația era și mai dramatică până să intram în UE. Îmi amintesc că te jupuiau atât românii, cât și ungurii. Te luau la control de o parte și-ți spuneau că ceva nu e în regulă, ca trebuie sa verificări suplimentare și că poate să dureze ore, etc.
Nu știu cum se procedează acum, dar în urma cu vreo 20 de ani, la autocar se făcea chetă în mod obligatoriu. Șoferul aduna pașapoartele si banii de la fiecare pasager, apoi înmâna totul vameșilor.
Cum s-ar spune „suntem pregătiți de 11 ani pentru a fi admiși în spațiul Schengen” cu corupția endemică la vedere.
Doar că exportul corupției merge foarte prost în ultima vreme.
Se pare că poliția austriacă a documentat solid dosarul migranților neînregistrati în România și Bulgaria.
Asta este și motivul pentru care s-a trecut pe modul low profile cu boicotul, cu atacarea vetoului Austriei la CJUE și cu „ciocul mic” prin CE si PE.
De fapt era o mare minune să fim admiși în condițiile în care România este un stat eșuat din perspectiva legislativă și administrativă și oarecum în derivă socială și economică.
Ce urmează…
Specularea la maxim a demonizării Austriei și „spălarea” impostorilor aflați la putere.
Cu alte cuvinte… nimic nou.
Ca și ccr ecorupt, nu mai trebuie sa ne mai ascundem, evidenta reiese din declararea probelor obtinute cu ajutorul sri, ca constituționale.
Intr-un documentar despre traficanții de droguri din SUA, capii arestați ai unui cartel, erau însoțiți și supravegheați de agenți pe a căror uniforme sr puteau citi abrevierile de la vreo 4-5 sevicii diferite.
Vlad, imi cer scuze ca nu ating subiectul principal al articolului si ma refer doar la deciziile CCR la care ai facut referire in debutul textului. Voi fi avocatul diavolului, ca tine pe vremuri la radio 🙂 .
In ceea ce priveste decizia cu prescriptia, Codul penal actual prevedea ca termenul de prescriptie se intrerupe prin efectuarea oricarui act de procedura in cauza. Adica era suficient ca politistul sau procurorul sa faca o nota telefonica, o adresa inutila catre vreo autoritate publica pentru a se intrerupe prescriptia. Ceea ce nu era tocmai ok, fiindca anchetele puteau dura la nesfarsit (in linii mari, nu intru in detalii tehnice referitoare la termenul de prescriptie speciala). Prescriptia are, pe de o parte rolul, de a impulsiona organele judiciare, iar pe de alta parte, ea opereaza ca o „uitare” din partea societatii, ceva in genul „daca in atatia ani nu s-a dat o rezolvare cazului, nu mai are rost sa ii dam una acum dupa 5/8/10 ani, fiindca nu mai exista o utilitate”.
Decizia CCR prevedea ca pentru a opera intreruperea prescriptiei e necesar ca acel act de procedura intrerupator sa fie din randul celor care se comunica suspectului/inculpatului. Adica actele importante, care tind la rezolvarea cazului. Aceasta reglementare a existat in Codul penal din 1969 si era o solutie buna. Asadar, decizia CCR era una normala, corecta.
Problema statului si a noastra, implicit, a fost ca decizia CCR a fost pronuntata in 2018, iar pana in 2022 Parlamentul sau Guvernul nu au venit cu o modificare a Codului penal. Abia anul acesta s-a dat o OUG prin care se revenea la reglementarea prescriptiei din vechiul cod penal. 4 ani a durat deci, cu toate ca termenul legal pentru modificare era de 45 de zile de la data publicarii deciziei CCR din 2018 in Monitorul Oficial. Ei, in acesti 4 ani nu am mai avut text in legislatie care sa prevada intreruperea prescriptiei. As zice ca toata vina e a legiuitorului, fie el Parlamentul (legiuitor primar), fie Guvernul (legiuitor delegat).
Referitor la decizia privind scoaterea SRI, la fel. Nu mi se pare normal ca un serviciu secret sa faca o ancheta penala intr-un dosar de furt, de exemplu. Fiindca la asta se ajunsese, SRI-ul, avand tehnica necesara, facea toate interceptarile in tot felul de infractiuni. In codul de procedura penala, SRI-ului nu ii este conferit rolul de organ de cercetare penala sau de urmarire penala, aceste roluri revenind doar procurorului si polistilor din politia judiciara. SRI-ul poate avea un asemenea rol doar in ceea ce priveste infractiunile care tin de competenta sa, adica cele privitoare la securitatea nationala, terorism etc. Decizia CCR a tins sa remedieze aceasta problema, dar si aici, nu ar fi existat discutii daca legiuitorul ar fi avut rapid un rol activ si ar fi prevazut in buget sumele necesare dotarii parchetelor cu aparatura necesara interceptarilor la un nivel asemanator celei a SRI-ului.
Sigur, deciziile ne irita fiindca prin ele scapa unii inculpati de dosarele penale, dar vina nu e a CCR, ci a Parlamentului/Guvernului.
Citez din Liviu Avram, Adevarul, 28.10.2022. Un punct de vedere mai nuantat privind ce anume trebuia sa faca CCR, si nu a facut.
„Este momentul să spunem câteva vorbe despre natura deciziilor CCR. Acestea sunt de două feluri: simple și interpretative. Deciziile simple operează ca o radieră: șterg din fondul activ al legislației prevederea neconstituțională, iar în locul rămas liber legiuitorul trebuie să pună ceva în termen de 45 de zile, altminteri se creează un vid legislativ.
Deciziile interpretative, ca să rămânem la un limbaj de librărie, operează ca o pastă corectoare: sancționează prevederile neconstituționale, dar oferă în același timp o interpretare conformă cu Constituția. Acest tip de decizii are meritul că nu creează vid legislativ, ci doar obligă instanțele și autoritățile să aplice respectivele prevederi în conformitate cu interpretarea dată de CCR. În acest caz, decizia CCR ține loc de lege, iar Parlamentul are opțiunea, dar nu și obligația de a reformula textul de lege.
Decizia din aprilie 2018 avea însă un păcat: era redactată oarecum defectuos și ambiguu, astfel încât nu era limpede dacă e o decizie de tip radieră sau de tip pastă corectoare. Dintr-o decizie din noiembrie 2019 a Înaltei Curți, care a documentat de această chestiune, aflăm următoarea stare de fapt: majoritatea sistemului judiciar, precum și facultățile de drept, au considerat că decizia CCR privind prescripția este una interpretativă, de tip pastă corectoare. Judecătorii și procurorii care au îmbrățișat această variantă au calculat termenele de prescripție conform vechiului Cod Penal, așa cum le-a indicat CCR: cursul prescripției se întrerupe doar la emiterea actelor care se comunică inculpatului.
Însă o minoritate din sistemul judiciar a considerat decizia CCR ca fiind una simplă, de tip radieră, care ar fi șters complet temeiul legal pentru întreruperea cursului prescripției. Magistrații care au îmbrățișat această variantă au început să claseze dosare sau să-i achite pe inculpați, pe motiv că a survenit prescripția faptelor.
S-a creat astfel o jurisprudență neunitară, motiv pentru care nu mai puțin de zece instanțe din țară au sesizat din nou Curtea Constituțională, solicitându-i să-și limpezească ambiguitățile din decizia din 2018.
În 26 mai mai anul acesta, Curtea Constituțională a decis majoritar (cu opinia separată a judecătoarelor Simina Tănăsescu și Livia Stanciu) că decizia sa din 2018 este de tip radieră și că de atunci până la zi, deci vreme de patru ani, nu a existat nicio bază legală pentru întreruperea cursului prescripției. Curtea a indicat explicit că vinovăția aparține legiuitorului primar (Parlamentul) și celui secundar (Guvernului), pentru că nu s-au grăbit să corecteze, în 45 de zile, articolul privind întreruperea cursului prescripției.
Însă aceasta este soluția cea mai comodă: când dai vina pe câteva sute de oameni, răspunderea este difuză și greu de cuantificat. Cel mai probabil, măcar parțial, motivul pentru care nici Parlamentul, nici Guvernele care s-au succedat din 2018 încoace nu au avut sentimentul urgenței și nu au corectat, în 45 de zile, prevederea legală privind prescripția este că au considerat, la fel ca majoritatea sistemului judiciar, că decizia este una interpretativă, care ține loc de lege.
În fapt, decizia din mai 2022 a CCR este cea care a împlinit visul de aur al guvernării Ponta (marțea neagră) și a guvernării Dragnea (Ordonanța 13): amnistia cvasi-generală. Dar putea Curtea Constituțională să procedeze altfel?
Categoric, da. Și asta în virtutea caracterului cu totul special al Curții Constituționale. Aceasta nu este o instanță de judecată propriu-zisă, nu face parte din autoritatea judecătorească, ci este – așa cum au gândit-o creatorii Curților Constituționale după Al Doilea Război Mondial – o instanță politico-jurisdicțională. De aceea este permis ca posturile de judecători CCR să fie ocupate nu doar de magistrați, ca în instanțele regulate, ci și de avocați, profesori de drept, ba chiar de politicieni cu studii juridice.
Așadar, instanță politico-jurisdicțională. Jurisdicțională știm de ce: emite decizii general obligatorii, care creează norme de drept. Componenta politică, la fel de importantă, nu se referă, în niciun caz, la faptul că judecătorii CCR ar fi datori partidelor politice care i-au trimis acolo. Ci la faptul că, având de judecat preponderent decizii și dispute politice, Curtea Constituțională are menirea fundamentală ca, pe cât este posibil în limitele legii și ale Constituției, să asigure un echilibru în societate, să domolească stridențele și excesele pe care puterea politică este tentată să le producă, să prevină tulburări majore în societate.
Și-a împlinit această menire Curtea Constituțională, în decizia din mai anul acesta privind prescripția? Categoric nu.
Nu văd niciun motiv pentru care CCR nu ar fi putut stabili că decizia aceea ambiguă din 2018 este una interpretativă. Dacă ar fi făcut-o, consecința ar fi fost că întreg sistemul judiciar, și nu doar o majoritate, ar fi continuat să aplice o soluție pe care însăși CCR a indicat-o ca fiind corectă și s-ar fi asigurat în continuare un echilibru just între drepturile infractorilor și cele ale victimelor.
Alegând să spună că decizia a fost una de tip radieră, care a creat vid legislativ, CCR și-a trădat menirea, cu consecința că a dezechilibrat complet balanța: mii de infractori scapă de orice acuzație, iar mii de victime ale infracțiunilor rămân victime pe veșnicie, fără nicio șansă să mai primească vreodată reparațiile cuvenite pentru prejudiciile pe care infractorii li le-au produs.”
E adevarat ca granitele inca au problemele lor, dar nici sa nu luam declaratiile politicienilor ca altceva decat publicitate.
Teodorovici nu are el dorinte de eficientizare a vamilor, ci face publicitate la firma sponsorului lui Dragnea care a dat bani unui „avocat” din Teleorman, Mircea Tudor.
Aparatu ala Roboscan nu e greu de stricat pentru ca e facut romaneste si mai greu e sa mearga decat sa se strice, iar banu gros vine din „mentenanta” lui.
https://www.g4media.ro/back-in-business-compania-nasului-procurorului-general-bogdan-licu-a-castigat-un-contract-de-17-milioane-de-euro-cu-compania-aeroporturi-bucuresti-pentru-echipamentele-de-control-cu-raze-x.html
Genial!
Asta înseamnă că avem mult mai multe probleme și cu mult mai grave decât credeam.
„Condițiile tehnice” înseamnă că s-au cheltuit munți de bani pentru ceva care nu va funcționa niciodată și are nevoie de mentenanță 24/7
Salut. Narcos e minciuna fata de ce prezinți tu aici. Și ne mai întrebăm de ce nu suntem încă în spațiul Schengen. Dacă nu ai nimic împotrivă aș vrea să preiau (cu citarea sursei bineînțeles) părți din articolul tău.