Dimineţile Registraturii

La Registratura Judecătoriei Sectorului 3 sunt două cozi, de-o parte şi de cealaltă a uşii. Cozile-s lipite de pereţii culoarului. În stânga se-nşiruie avocaţii. În dreapta se bulucesc justiţiabilii.

Lumea nu-i egală în clădirea dreptăţii, sugerează împărţirea, doar că starea de fapt anulează diferenţele de clasă şi statut. Înăuntru-s doar două funcţionare, una la „eliberări”, alta la „depuneri”, aşa că atât avocaţii, cât şi justiţiabilii se-ngrămădesc, de fapt, spre acelaşi destinaţii, de-a valma. Cu alte cuvinte, atât avocaţii, cât şi justiţiabilii-s la fel de fraieri faţă cu organizarea registraturii.

În încăperea în care domnesc cele două funcţionare se intră după un algoritm complicat, ba din stânga, ba din dreapta, încrucişat, la unul sau la altul dintre birouri, în funcţie de doleanţă. Inevitabil, depunerile durează mai mult decât eliberările, iar ritmicitatea inegală creează confuzie şi nerăbdare. Congregaţia celor două cozi este roasă de suspiciuni – de ce intră ăla înainte? şi nemulţumită de explicaţii – pentru că are de ridicat, nu de depus. Se adaugă apariţii obraznice, tot soiul de persoane care flutură dosare şi anunţă că „au mai stat o dată” la un moment neprecizat din trecutul apropiat, dar care le dă dreptul, consideră acestea, să intre-n faţă. Se murmură, se protestează, se ricanează, se pufneşte cu indignare alimentată de plictiseala aşteptării.

Arbitru-n toată-nvălmăşeala e un poliţist cu trese de Justiţie, genul de paznic de uşă care se ştie-mpărat peste destinele oricărui muritor ce intră-n raza lui de acţiune. Când nu doarme de-a-mpicioarelea, sprijinit de pereţi, îndrumă petenţii după reguli numai de el ştiute: „Dumneata ce ai? Depunere? Intri după doamna. Domnul are ridicare? Atunci mai aşteaptă, să intre dânsul şi dup-aia dânsul.”

Îţi trebuie cam o dimineaţă să răzbaţi în birou pentru a-ţi depune cererea, şi ar fi bine să te fi pregătit cum trebuie, pentru că orice lipsă din dosar te retrimite în afara terenului. Îţi mai trebuie o dimineaţă să-ţi iei documentul legalizat, înapoi. Două zile în care ai plecat de la serviciu, ai străbătut oraşul, ai căutat (inutil) loc de parcare în viermuiala din jurul Judecătoriei, ai aşteptat o mică eternitate la uşa Registraturii.

Invenţia uluitoare, expresia progresului stelar, exemplul concret al modernismului spaţial care este bonul de ordine încă nu a ajuns în hrubele Judecătoriei Sectorului 3. Un mecanism atât de simplu ca împărţirea de bonuri de ordine pentru două birouri – Depuneri şi Eliberări – este, deocamdată, mult prea complicat pentru acest templu al justiţiei.

În schimb, s-au găsit fonduri pentru instalarea unei camere de supraveghere care, din tavan, sticleşte, impasibilă, înspre păduchii de contribuabili de pe podea, care fac coadă în faţa Registraturii. Probabil că, la capătul cablului, cineva râde de se strică de proştii de pe culoar.

Şi, dacă tot veni vorba de sistemele astea „ultra-moderne” de supraveghere, să-i spună cineva poliţistului de la intrare că degeaba pune lumea să treacă prin poarta magnetică şi controlează cetăţenii cu bastonul când le piuie cataramele, dacă nu are minima curiozitate să privească şi în interiorul unui rucsac de 10 kile, pus şi luat de pe masa din dreapta filtrului de un justiţiabil aflat cu treabă prin clădire, iac-aşa, în două dimineţi din ultima săptămână.