Ce-ar fi fost dacă?

Am promis mai mult sunet şi texte pe teme arbitrare. Iată o primă încercare, azi.

Dacă e ceva ce istoricii urăsc (sau disprețuiesc) cu patimă, asta este „istoria contrafactuală”, exercițiul speculativ care pornește de la întrebarea „ce-ar fi fost dacă?” Nu-i istorie, nu-i sistematică, nu-i științifică, n-are metodă și nu-i decât un farafastâc intelectualist bun s-amuze masele, deci nu-i istorie ci păcăleală. Întreabă un cercetător serios „ce-ar fi fost dacă?” și o să-ți facă o mutră scârbită: „dacă baba ar avea un coi, ar merge la război”.

Da, poate, dar măcar ar fi o întâmplare de neuitat, nu?

E incitant să măsori alt viitor dintr-un anume punct al trecutului. E singurul gen de călătorie în timp pe care-o putem face – cu imaginația.

[pullquote]Ce-ar fi fost dacă, de exemplu, Nicolae Ceaușescu n-ar fi organizat mitingul din 21 decembrie 1989?[/pullquote]

Prin concentrarea câtorva zeci de mii de oameni în centrul Bucureștiului, Ceaușescu a creat el însuși amestecul exploziv care i-a pulverizat a doua zi regimul. Cât ar mai fi rezistat Timișoara fără revolta Bucureștiului? Și cine ar fi putut scoate bucureștenii în stradă în afara lui Nicolae Ceaușescu?

Fără mitingul din 21 decembrie, nu cred c-am fi avut revoluția, așa cum o știm (cât de cât) azi. Asta nu înseamnă, totuși, că Ceaușescu ar mai fi putut rezista prea mult. România nu e Cuba și pentru ea nu se negociase nici un status-quo, ba dimpotrivă. Unda de șoc a prăbușirii comunismului în Europa ar fi dărâmat într-un fel sau altul și dictatura familiei Ceaușescu, poate printr-un puci militar, în absența unei revolte populare de amploare. Ca atare, am fi ajuns tot acolo, adică la preluarea puterii din interiorul sistemului, doar că mai puțin dramatic și în mod sigur cu mai puține victime.

Ce-ar fi fost însă dacă, în 1990, poporul ar fi reușit să impună noii puteri principiile Proclamației de la Timișoara și, mai ales, faimosul Punct 8?

…propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate…

În ciuda blocajului mediatic aproape complet, Proclamaţia a fost un document extraordinar de popular la vremea respectivă, fiind susţinut de mii de asociaţii, organizaţii, sindicate sau grupuri de cetăţeni în numeroase oraşe, care au strâns semnături şi adeziuni şi au organizat mitinguri. De altfel, manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, care a început în aprilie, a avut la origine o demonstraţie de susţinere a Proclamaţiei de la Timişoara. În aceste condiţii, cu zeci de mii de oameni în stradă luni la rând şi cu permanente tulburări publice, este mai degrabă incredibil cum FSN a reuşit să respingă Proclamaţia.

Carevasăzică, ce-ar fi schimbat Punctul 8?

Ion Iliescu ar fi fost exclus din viaţa politică, evident, dar, alături de el, şi o mare parte a companionilor politici care au dominat guvernarea ţării în primii ani de după revoluţie. Senatul nu l-ar fi avut pe Alexandru Bîrlădeanu preşedinte, Dan Marţian n-ar fi fost preşedintele Camerei. Petre Roman ar fi trebuit să demisioneze, evident, chiar dacă el nu fusese membru PCR, însă cum să fi supravieţuit în funcţie căderii lui Ion Iliescu? Theodor Stolojan nu i-ar fi putut urma, nu doar din cauza carnetului PCR ci mai ales din cauza rolului său în operaţiunile valutare speciale ale RSR (iar absenţa lui Stolojan din peisaj deschide o sumedenie de alte posibilităţi speculative care merg până la formarea Alianţei DA în 2004). Nu l-am fi avut prim-ministru nici pe Nicolae Văcăroiu, dar nici preşedinte pe Emil Constantinescu, pentru că acesta, ca fost responsabil cu propaganda al organizaţiei PCR din Universitate, pur şi simplu n-ar fi putut candida.

Ca atare, practic toate figurile grele despre care ştim că au influenţat şi orientat România în anii ’90 n-ar fi fost acolo.

Înseamnă asta, cumva, că România ar fi putut evolua… altfel? Ar fi putut fi înlocuită nesfârşita şi penibila tranziţie prin criză, recesiunea de aproape un deceniu care a sufocat România, cu o reformă rapidă şi o reconstrucţie viguroasă, nu doar economică, ci şi socială şi culturală? Mi-e teamă că, la această speranţă, răspunsul nu poate fi decât nu. Procentajul de 85% obţinut de Ion Iliescu la primele alegeri libere din România, după 50 de ani de totalitarism, arată magnitudinea fricii poporului faţă de viitor, aşa cum se vedea la vremea respectivă. Oricâtă manipulare şi minciună ar fi fost în propaganda FSN, n-ar fi avut efect dacă nu cădea pe sol fertil. Ion Iliescu a fost un efect al nesiguranţei alegătorilor, nu o cauză. Dacă nu era el, era altcineva, cu altă formă, dar cu acelaşi fond. Oricât ne-am dori să credem altfel, România nu putea fi condusă împotriva ei înseși.