Geometria morţii

Deasupra plajei Omaha, pe faleză, se află cimitirul american: 9238 de cruci albe din marmură şi 149 de stele ale lui David, perfect aliniate, identic înalte, egal distanţate, organizate în 10 loturi simetrice, plantate într-un covor impecabil de iarbă verde, tunsă la milimetru.

Normandy American cemetery-8680

Cimitirul e de o frumuseţe ireală şi de o tristeţe copleşitoare. Totul este o scenografie impecabilă şi eroică a morţii igienizate. Te plimbi printre cruci ca printr-o serie de fractali materializaţi din nimic, tu, imperfect, dar viu, printre morţi perfecţi. Pe măsură ce te deplasezi, şirurile de cruci se contopesc într-una singură, apoi în rânduri ce se pierd în perspectivă, după care-ţi umplu întreg câmpul vizual pentru a reveni apoi la o singură cruce care le maschează pe toate celelalte din spatele ei. O magie a unghiului subiectiv şi o permanentă schimbare în nemişcarea mormintelor printre care păşeşti. Aici, nemurirea are geometrie, cadenţă, ritm şi rigoare, şi nu mă pot împiedica să mă gândesc la mecanica la fel de cadenţată a mitralierelor ce i-au ucis pe mulţi dintre tinerii care putrezesc sub tălpile mele.

Singurul mod în care poţi suporta toată această perfecţiune este să fii religios, altfel contrastul între planuri e de-a binelea indecent. Morţii îngropaţi în cimitirul din Normandia n-au sfârşit alb şi pur şi imaculat, ci foarte departe de desăvârşirea locului. Au murit urlând de groază, cu măruntaiele curgându-le din burţi, cu ochii scoşi din orbite, cu sângele ţâşnindu-le pe gură şi prin sfinctere, au crăpat mânjiţi de propriile fecale şi muraţi în propria urină, sfârtecaţi, ciopârţiţi, ciuruiţi, cu artere plesnite şi nervi sfâşiaţi. Au pierit singuri, fiecare dintre ei, şi nu aliniaţi şi nici egal depărtaţi unul de celălalt. În pământ, sub iarba impecabilă şi sub crucile aproape translucide în soarele de august, nimic nu-i luminos şi înălţător, aşa că doar speranţa că există, undeva, un loc mai bun pentru sufletele acestor nenorociţi face acceptabil planul suprateran al cimitirului. Trebuie să crezi că sufletul e nemuritor şi că există un Dumnezeu la care toţi ne-ntoarcem egali, aşa cum ne-am şi născut, ca să accepţi caroiajul de marmură albă din acest cimitir.

Altfel, totul e inutil.

Articol din categoria: EU, CĂLĂTOR

3 comentarii Adaugă comentariu

  1. Nu se poate spune ca e placut sa vezi un cimitir ca nu e deloc. Dar pot spune ca francezii au intr-adevar un mare respect fata de cei decedati. Si poza confirma spusele!

    0
    0
  2. #3 Comentariu nou

    Ba din contra, tocmai daca nu crezi ca exista un dumnezeu sus care o sa traga linia vei putea aprecia mult mai mult miracolul existentei noastre si vei pretui viata mult mai mult (si, in contextul articolului, jertfa celor ingropati in cimitir).

    0
    0